Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ION MUREȘAN: “Monarhia ne-ar oferi măcar șansa de a avea fantezii demne”

Zoom ION MUREȘAN: “Monarhia ne-ar oferi măcar șansa de a avea fantezii demne”

Poet, eseist și vremelnic jurnalist, absolventul de Filozofie de acum patru decenii Ion Mureșan publică rar, dar scrie tot timpul poeme, în cap, pe care poartă, de mulți ani, pălărie, ca să se poată recunoaște.

Cristian Teodorescu: Publici rar, dar cînd îți apare cîte o carte te răsfață lumea cu lunile. Ce faci cînd nu scrii poezie?

Ion Mureșan: Sînt creștin. Respect cît pot porunca biblică “Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți” și corolarul acesteia “Ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Dacă toți poeții ar avea la sufletul lor aste două porunci, producția de carte de poezie s-ar înjumătăți. Poate că, hai să accept și varianta aceasta, nu sînt eu bine făcut, adică nu sînt adecvat  meseriei de poet. Se zice că în orice critic își face veacul un poet ratat. Or, cum eu sînt greu de mulțumit, uneori bănuiesc că în poetul care sînt a nimerit vreun critic ratat. Ce fac atunci cînd nu scriu? Eu, atunci cînd nu scriu, scriu. Scriu în cap. Port poemul în cap, cum își poartă o femeie gravidă pruncul în pîntece. Trec zile și zile pînă-i fac poemului un picioruș, o mînuță, guriță, ochi… La masa de scris mă așez ca pe un pat de maternitate. Abia atunci cînd văd poemul culcat pe hîrtie, văd cu adevărat stîngăciile minții și talentului meu și-i caut “pruncului” o medicație potrivită. În rest, ca tot omul, citesc, merg la cîrciumă… În oraș ies mai rar, căci de cînd prietenii mei Alexandru Vlad, Radu Niciporuc, Petru Poantă, Radu Mareș s-au mutat la “cenaclul din cer” – cu o vorbă a lui Groșan –, orașul parcă s-a micșorat. Am ajuns la concluzia că prietenii, atunci cînd pleacă, iau cu ei și străzile pe care umblau.  Deocamdată, pînă să mă duc la cenaclul lor, conduc Cenaclul literar al UBB.

C.T.: De ce nu te-ai apucat și de proză (căci ai avea, slavă Domnului, despre ce scrie)?

I.M.: Nu scriu proză din următoarele motive: sînt comod, indisciplinat și am un scris urît. Scriu urît, asta e convingerea mea, din cauză că sînt un stîngaci contrazis. Pe vremea cînd am început eu școala, mai ales la țară, toată lumea trebuia să fie de stînga și să scrie cu dreapta. După ce mama și învățătoarea mi-au aplicat repetate corecții, au obținut ce și-au propus: un copil care scrie urît, dar scrie cu dreapta. Or, scrisul frumos e important pentru un prozator. Prietenul meu, Alexandru Vlad, avea tot timpul în buzunare unul sau două carnețele mici, cu foi cu pătrățele. Scria în ele pe colțul mesei în cîrciumă sau cafenea, pe cîte o bancă în parc… Avea un scris mic, frumos, adunat, economicos și, mai ales, citeț. Nu-i vorbă, și eu pot scrie în condiții improprii, doar că apoi, indiferent de condiții, nu mai pot citi ce am scris. Am început prin anii ’90 un roman. Am încă planul lui în minte. Ba chiar am scris vreo 30 de pagini pe care le-am pierdut într-un accident de calculator. Adevărul este că tabletele și chiar eseurile mele sînt adesea niște muguri de proză. Mircea Cărtărescu a încercat de cîteva ori să mă convingă să scriu proză. Presimt că nu e departe ziua în care o să reușesc să mă conving singur.

C.T.: Te-am întrebat asta fiindcă mai totdeauna cînd povestești cîte ceva oral, îți iese cîte o fermecătoare proză scurtă. Te sperie reportofonul?

I.M.: La întrebarea asta nu prea știu ce să răspund. Căci am fost taxat de multe ori, cînd îndrăzneam să povestesc vreo întîmplare la care fusese martoră și soția mea, care îi învață la școală pe copii că e foarte urît să minți, pe motiv că “nu a fost așa”, că “i-am pus coarne întîmplării”, că “fabulez”, că “nu-i adevărat”. M-am săturat să tot spun că una și aceeași întîmplare e la fel de adevărată, ba încă și mai adevărată, dacă e povestită de zece oameni în zece feluri. Uite, și ăsta ar fi un motiv să scriu proză: povestea scrisă devine imediat literatură, trebuie să fie doar verosimilă, și doar uneori. De reportofon nu mi-e frică, dacă îl țin eu în mînă și e închis. Nu mi-e drag reportofonul pentru că, recunosc, sînt un ardelean în toată puterea cuvîntului, am replica cea mai potrivită abia la două minute după ce a plecat interlocutorul. Abia după două minute am ocazia să mă mir singur cît de deștept sînt.

C.T.: De ce te-ai dus la Filozofie-Istorie și nu la Filologie cînd ai dat la facultate?

I.M.: La mine în casă, în copilărie, existau doar două cărți, una “la vedere” și una ascunsă. Cartea expusă era Biblia. Cartea ascunsă am descoperit-o într-o vară pe cînd mama și tata erau duși la lucru pe cîmp. Atunci, scotocind prin “lada cu haine” (un fel de ladă de zestre), am găsit, ascunsă între două păretare înflorate, o carte fără coperți, între filele căreia părinții își țineau banii: era un Descartes – Discurs asupra metodei. Cum nu avea coperți, nici pagină de gardă, nici mai tîrziu nu am reușit să aflu editura, traducătorul și anul apariției. Eram în clasa a VII-a și am suferit un șoc: cartea era scrisă foarte limpede, dar eu nu înțelegeam nimic. Am întrebat pe un vecin licean despre Descartes. El mi-a spus că e un filozof, iar filozofia nu o poate pricepe oricine. De atunci au început să mă fascineze lucrurile de neînțeles. Apoi, în liceu, m-am împrietenit cu un student la Filozofie. Și el vorbea o limbă excesiv condimentată cu concepte. Vorbirea lui era un fel de rebus pe care am început încet-încet să-l descifrez. Aceste două împrejurări m-au dus spre Filozofie. Oricum, nu-mi regret alegerea.

C.T.: Ai fost opt ani profesor de istorie la țară. Ce le spuneai copiilor?

I.M.: După absolvire am fost repartizat în satul Strîmbu,  județul Cluj. Am precizat județul pentru că mai există un Strîmbu în Maramureș. Un cîntec maramureșean zice cam așa: “Drumu-i lung pe el mă duc / Capătul nu îl ajung, / De-aș ajunge capătu / N-aș mai înturna altu”. Ei bine, de la Strîmbu drumul nu mergea mai departe. Strîmbu e la capătul drumului. E între dealuri ca într-un fund de sac. Era pentru prima oară în viața mea cînd am văzut capătul drumului. Și n-am mai înturnat șapte ani. (Acolo m-a vizitat Virgil Mazilescu și s-a crezut o săptămînă în Paradis. Culegea flori de pe marginea drumului, pupa mieluții pe steluța din frunte, făcea lungi recitaluri de poezie seara la cîrciumă…) Dar altceva m-ai întrebat. La școala din Strîmbu am predat următoarele materii: Istorie, Geografie, Constituție, Educație fizică. Am fost un profesor iubit de copii. (Deși în locul globului geografic foloseam ca material didactic o minge dezumflată – Virgil, care mi-a venit “în inspecție” la o oră de geografie, m-a lăudat: “Ești un profesor bun, știi să explici foarte bine de vreme ce pînă și eu am înțeles pentru prima dată cum se formează anotimpurile!”.) La început îmi era jenă să le spun prietenilor că predau Constituție. Pînă într-o zi, cînd un elev din clasa a VIII-a, fiul brigadierului zootehnic, a venit la mine și mi-a spus conspirativ: “Dom’ profesor, nu vă supărați, tata mi-a verificat caietul de Constituție și mi-a zis că ne învățați numai minciuni, că ce-i aia libertatea cuvîntului, libertatea conștiinței? Minciuni! a zis tata”. Din ziua aceea am predat Constituția cu mult elan și-i verificam pe copii cu exigență. Aflasem că predau o materie cum nu se putea mai subversivă.

C.T.: Crezi și tu că veșnicia s-a născut la sat? Și nu cumva, azi, acea veșnicie e pe cale să-și dea duhul?

I.M.: Acum vreo zece ani, pe cînd mama avea 77 de ani, am stat cu mama în fața porții pe bancă și am numărat în sat, uliță după uliță, casă după casă, vreo douăzeci de văduve pe două ulițe. Acum cred că cele douăzeci de văduve au devenit douăzeci de case pustii. Tot pe atunci am văzut cu ochii mei ultimii țărani. Merită să le spun numele: Ilie din Fundătură și Ionică a Băciții. Coseau unul lîngă altul, cu coasa în mîini și cu două cîrje lungi legate sub umeri cu niște curelușe, înaintau prin iarbă ca niște ființe ciudate cu patru picioare, și pe măsură ce se îndepărtau părea că se retrag în pămînt. Deci cred că veșnicia s-a născut la sat. Dar veșnicia a învățat de la țărani un lucru: unde te-ai născut, acolo se cuvine să mori.

C.T.: Mai ești monarhist?

I.M.: Am eu niște prieteni care au în minte tot felul de scenarii în legătură cu un guvern mondial secret. Eu nu reușesc, oricît îmi frămînt mintea, să-mi imaginez cine conduce România. Varianta că România e condusă de Parlament, guvern sau președinte are un singur merit: e hazlie. Monarhia ne-ar oferi măcar șansa de a avea fantezii demne.

C.T.: Cum te simți de cînd ești cetățean de onoare al Clujului?

I.M.: Adrian Marino mi-a acordat unul din ultimele sale interviuri. La un moment dat, mi-a spus că nu citește poezie și că ultimul poet al lumii a fost Goethe. Am încercat să apăr cauza poeziei, dar mi-a tăiat-o scurt. “Recunosc, mi-a spus, că l-am citit foarte bine pe Alexandru Macedonski. Știu chiar și un catren: Orașul mic te fură-ncet / Cu ale lui tăcute strade / Cu oameni proști, dar cumsecade / Ce nici nu știu că ești poet. Dumneata ești poet. Cîți oameni din orașul acesta știu?”. Cam asta e și povestea cu cetățenia de onoare. Pînă acum sînt cetățean de onoare în: Castelnaudary (Franța), Botoșani, județul Cluj, municipiul Cluj, comuna natală, Vultureni, comuna unde am fost profesor, Chiuiești. La Castelnaudary, în discursul de recepție, primarul a spus că pe teritoriul orașului sîntem scutiți de impozite. La Cluj, mă bucur de respectul primarului Emil Boc, dar nu am nici măcar dreptul de a merge gratuit pe mijloacele de transport în comun.

C.T.: De ce porți pălărie?

I.M.: Întrebarea asta mi-a mers la suflet. Am pentru ea o sumedenie de răspunsuri. Port pălărie pentru că: 1) sînt urît; 2) cu pălărie sînt frumos; 3) sînt chel; 4) cu pălărie nu mai sînt chel; 5) răspuns serios: adevărul este că în ultimii ani am avut cîteva puseuri de prosopagnozie, adică îmi pierdeam capacitatea de a-mi recunoaște propriu-mi chip în oglindă. Mă uitam în oglindă la chipul meu ca la un chip străin, parcă puțin cunoscut, dar nu știam de unde. Cînd ieșeam pe stradă, mi se părea că văd cîte un trecător umblînd cu capul meu pe umeri. Și, crede-mă, nu e prea plăcut să-ți vezi capul purtat de altcineva. Așa că am hotărît să-mi pun semn la cap ca să mi-l recunosc: port pălărie.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Senzationala senzatia de bine lasata de citirea acestui articol. Minunat!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • Dacă…

    17 iulie 2018

    Dacă în locul mahmurilor șefi de stat care pritocesc soarta lumii s-ar fi întîlnit la Helsinki căpitanii echipelor de fotbal ce-au pompat bucurie, vreme de trei săptămîni, pe străzile globului […]

  • Pușcăria ca poliție politică

    17 iulie 2018

    Un document scos de Băsescu din vechea lui arhivă neagră arată felul în care inculpaților li se anulează șansa unui proces corect. Asta se face “în conformitate cu dispozițiile articolului […]

  • Nea Delirache

    17 iulie 2018

    Au dat-o jos pe Kövesi, pedestrimea pesedistă voia să plece la casele ei, când s-a auzit Liviu Dragnea: Nuuu, mai stați, lupta abia acum începe! Mai repede depistezi așchii de […]

  • Cum a reușit Klaus Iohannis să despartă calul de porumbel

    10 iulie 2018

    După ce s-a jucat o lună de zile de-a Petrarca, domnul Iohannis a scos-o pe Laura din cărți, spulberînd mitul iubirii eterne. Nu i-a fost foarte greu pentru că acolo […]

  • 11 ani cu revocare

    10 iulie 2018

    “…indiferent cît de atacați am fost, indiferent cît de umiliți am fost în fața societății, în fața familiilor noastre, tîrîți în noroi, fără posibilitatea de a ne apăra…”, zice Kövesi […]