E unul dintre cei mai mari jurnaliști pe care-i cunosc și unul dintre puținii știriști pursînge pe care te poți bizui. Iosif Klein Medeșan s-a școlit ca jurnalist la BBC, la Vocea Americii și, nu în ultimul rînd, la Europa Liberă. E un tip cumsecade și cu umor, dar care niciodată nu-ți va spune ce vrei să auzi, ci doar ce știri au apărut despre subiectul care te interesează.
Cristian Teodorescu: După ce s-a închis Departamentul românesc de la Europa Liberă te-ai stabilit în București, tot ca jurnalist. Dacă ți-ar fi spus cineva, în 2004, că tirajele cotidienelor se vor duce în picaj, ai fi crezut?
Iosif Klein Medeșan: Nu. Că vor scădea, da, mi-a trecut prin cap, s-a întîmplat și-n alte țări. Mă gîndeam însă la o aterizare mai lină, din acelea la care pasagerii îl aplaudă pe pilot (că tocmai li s-a luat o piatră de pe inimă). Tirajele presei tipărite de la noi or fi fost victima vreunui atentat (la informație, desigur, la ce te-ai gîndit), atît de abruptă a fost traiectoria.
C.T.: Ai fost știrist de radio, meserie grea, dacă o faci cum trebuie. Cum ar trebui ierarhizate știrile într-un program normal de radio?
I.K.M.: Grea meserie, dar cu atît mai… cum să spun… cu atît mai mult merită să te dedici acestei meserii. Îmi place să cred că, în redactarea unei știri, știristul trebuie să își folosească mușchii poetici, ca să spun așa. OK, poate exagerez, dar rămîne adevărat că aceste textișoare necesită o strictă disciplină mental-culturală. Și încă ceva: produsul final trebuie să fie cît mai eufonic cu putință, mai ales la radio, dar și în știrea tipărită. Astfel ai șanse mai mari ca mesajul să fie recepționat așa cum ți-ai dorit ca autor. Cît despre ierarhizare, cred că nu există reguli imuabile, există doar simțul ce bun. În esență, aranjezi știrile într-un buletin în ordinea în care ai prefera să le auzi ca radioascultător. Sigur, operezi pe scara importanței, dar, în practică, criteriile ți le stabilești ad-hoc. Un redactor de știri trebuie să pătrundă în esența întîmplării – întîmplărilor – relatate, să dea la o parte, în măsura posibilului (doar știi sub ce presiune se lucrează în radio-ul live), să dea la o parte coaja, țesătura acoperitoare țesută din locuri comune și parti-pris-uri ideologice de care nu puțini practicieni ai acestei meserii nici nu sînt conștienți. Varianta numărul doi prefer să nu o explorez…
C.T.: Ai lucrat la Vocea Americii, la BBC și la Europa Liberă. Care erau deosebirile dintre ele?
I.K.M.: BBC, Vocea Americii, Europa Liberă, asta a fost, cronologic, ordinea. Deosebiri au fost, dar mai ales asemănări! Anume: niciodată, nimeni nu mi-a „trasat sarcini”, cum se spunea pre vremuri… Ethos-ul jurnalistului și carta (etică a) instituției le-au fost de-ajuns, pare-se, finanțatorilor statali ai acestor oficine, cu ghilimelele de rigoare, de… propagandă anticomunistă – alte ghilimele. S-a luptat curat, cum se spune – murdarul era evident… La capitolul deosebiri aș include fauna (alte ghilimele) care popula redacțiile respective. Dar flora a cîștigat de fiecare dată… dorința, mai curînd năzuința de mai bine acasă, visul reracordării la democrația liberală (cea atît de hulită astăzi, mai cu seamă de cei care nu pot să o înțeleagă sau nu vor.
C.T.: Ce părere ai despre războiul lui Donald Trump cu presa din Statele Unite?
I.K.M.: E și el stăpîn pe o parte, micuță, din acea presă – dar cred, sper, că spiritul american va învinge. Sicofanții nu vor reuși, în cele din urmă, să facă nevăzuți elefanții care își fac de cap în magazinul de porțelanuri. Goliciunea împăratului devine din ce în ce mai evidentă, chiar dacă slujitorii săi s-ar înscrie la seral pentru a învăța niscaiva retorică sau chiar ceva gramatică simplă și ortografia elementară. Trebuie să recunosc, însă, că meciul nu este jucat. Dacă presa de calitate pierde, retrogradarea va fi planetară.
C.T.: Dar despre ceea ce pățesc jurnaliștii turci care critică regimul Erdogan?
I.K.M.: Sultanii obișnuiau să taie capete. Aspirantul la funcția supusă reanimării de partid și de stat te lasă, deocamdată, doar fără libertate sau fără posibilitatea de a-ți cîștiga existența. Doamne ferește de și mai rău – dar și ceea ce se întîmplă e rău destul.
C.T.: Cît de liberă ți se pare presa de la noi?
I.K.M.: Mi se pare liberă. Liberă de seriozitate, de bunul gust, de echidistanță, de profesionalism jurnalistic real. Manipularea profesionistă, de sorginte politică sau de grup de interese, nu o pot admira, desigur. Cîteva organe de presă chiar își propun să ne convingă de profesionalismul lor – asta cu ocazia lansării pe piață. Apoi îți dai seama că se înregimentează, dar nu-ți poți da seama în spatele cărei personalități din politică, al cărui partid sau al căror interese inavuabile. Cred că mă număr printre jurnaliștii cei mai imuni la teoriile conspiraționiste, dar nu cred că nu există o conspirație împotriva libertății presei. Pentru moment, există, cred, și cîțiva jurnaliști liberi, dă bine să-i tolerezi pe cîțiva, așa, pentru imagine. Zău, parcă am avea de-a face cu o crimă împotriva ideii de jurnalism ca a nu știu cîta putere în societate. De fapt, în toată istoria omenirii, toate cuceririle științifico-tehnologice au fost exploatate mai întîi sau pentru războaie, sau pentru manipulare, sau pentru pornografie. Dacă mă gîndesc bine, primele două menționate au ceva legătură cu cea de a treia.
C.T.: Ce posturi românești de radio asculți?
I.K.M.: Din păcate, nu am timp de așa ceva, mă informez din ce dau pe net agențiile de știri, Radio BBC World Service (nu și varianta TV), cîteva cotidiene importante de pe mapamond.
C.T.: La care dintre televiziunile de știri din străinătate te uiți (și de ce)?
I.K.M.: Cînd se întîmplă ceva ieșit din comun (sînt alertat pe mobil), mă uit la CNN și/sau BBC World. Dar sursele principale sînt tot pe net, fie ziare din țara respectivă, fie radiouri locale – sînt cu miile pe web. M-ai întrebat de ce mă uit la aceste surse. Păi, ca să compar și să trag concluziile mele. Am ceva experiență în distingerea grîului de neghină și a realului de fals, dar cîteodată iau plasă – în cele mai multe cazuri, nu în toate, doar inițial, apoi îmi dau seama cum stau lucrurile.
C.T.: Dar dintre cele românești?
I.K.M.: Cînd izbucnește cîte o criză dîmbovițeană cu repercusiuni percepute ca fiind planetare, butonez și eu, ca tot omul, să aflu ce se spune la TVR și la televiziunile de știri. De obicei, staționez mai mult pe Digi24, par mai serioși decît concurența cea cu audiențe mult mai mari. Personal, cred că mă descurc cumva și în jungla audiovizualului românesc, dar mă gîndesc cu groază la generația născută după decembrie 1989. Nimeni nu-i ajută, nici instituțiile de educație, nici familia, să se orienteze singuri în acest hățiș de oglinzi deformante.
C.T.: Cît de mult se poate conta pe știrile de pe net?
I.K.M.: Culmea, îți răspund cu cuvintele lui Trump: fake news, în cea mai mare parte – pentru că net-ul a făcut posibil ca tot pămînteanul să se nască ziarist, chiar dacă este analfabet funcțional sau cultural. Ca să nu mai amintesc de așa-numiții troll-i năimiți de cei interesați, persoane sau instituții. Nu menționez în acest context Facebook-ul, pentru că acesta chiar că nu este o sursă de știri utilă, dincolo de mai micile sau mai marile familii. Cum nu menționez (tocmai am făcut-o) nici Twitter-ul. Ăsta e un animal încă și mai ciudat, care urlă ca să acopere toate celelalte zgomote din jungla politică. Dar nu tot ce întîlnești pe net este fake. Net-ul găzduiește și multe surse de știri autentice, credibile, de folos celor care vor să ia parte la viața cetății pentru că o vor mai bună pentru toți. Cele mai serioase agenții de presă sînt prezente pe net, știrile lor importante pot fi citite/văzute fără plată. Apoi, cum spuneam mai devreme, marile ziare din țările vestice au site-uri complexe, bune surse de informare.
