Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

IOSIF KLEIN MEDEȘAN: „Televiziunile de știri sînt cele mai problematice, s-au transformat – sau au fost create voit așa – în tribune de propagandă de partid”

Zoom IOSIF KLEIN MEDEȘAN: „Televiziunile de știri sînt cele mai problematice, s-au transformat – sau au fost create voit așa – în tribune de propagandă de partid”

A fost jurnalist de radio la Vocea Americii, la BBC și la Europa Liberă. În țară, Iosif Klein Medeșan a lucrat la Național TV, la ziarul Puterea și la România liberă. Nu-i place să fie numit analist politic, deși analizele pe care le face sînt de o sclipitoare acuratețe. În schimb, îi plac jocurile de cuvinte și îndrăgește prieteniile peste timp.

Cristian Teodorescu: Cum te descurci în România?

Iosif Klein Medeșan: Cu grijă. Mi-am dat seama aproape imediat că nu m-am întors în țara de unde plecasem cu trei decenii mai devreme, ci am făcut un nou popas din același șir de peregrinări. Bănuiesc că ți se poate întîmpla același lucru chiar și fără să părăsești țara natală, dacă te stabilești, în tinerețe, departe de locurile natale, apoi te strămuți din nou, și tot așa mai departe – pentru ca, în pragul senectuții, să te refugiezi în casa părintească, dacă ea mai există și nu a fost înstrăinată… În medie, un american se mută de șapte ori de-a lungul vieții, căutînd un loc de muncă mai bun, o casă mai încăpătoare, dar fără o îndatorare suplimentară la bancă. Ce-i drept, acel american nu își părăsește niciodată mediul lingvistic și politic. Românii plecați în lume, din orice motiv ar fi plecat, își duc cu ei mediul lingvistic imediat, ajungînd uneori să-l păstreze ca ultim refugiu în adversitate – dacă nu trăiesc în ghetouri românești din țara de destinație. De regulă, însă, rolul limbii de origine se estompează continuu, pînă dispare – mai ales la următoarea generație. Ca să revin la întrebarea ta, cu limba mă descurc bine-mersi, dar conotațiile sînt adesea total diferite de cele fixate în momentul plecării – de aici, o permanentă descumpănire a mea în fața vieții publice din țara veche-nouă. De cînd m-am întors am lucrat tot timpul, în domeniul jurnalistic sau în ocupații asociate, dar fără mulțumirea sufletească încercată în cele trei decenii în care simțeam că îmi fac datoria de om ajutîndu-i pe cei rămași acasă să ajungă la informații cît mai realiste despre ceea ce se întîmpla în lume și chiar în țara lor.

C.T.: Băiatul tău s-a dus în străinătate, de ce?

I.K.M.: Fiul meu a studiat în străinătate, după absolvirea universității s-a întors aici (dar nu și “acasă”, pentru că s-a născut în Statele Unite și a crescut – și învățat – în Cehia, în limba engleză). Așa că tînjește după constructul mental al locurilor de baștină. Știe foarte bine românește, dar îi lipsesc, firește, conotațiile sociale și literare cu care m-am încărcat în copilărie, în tinerețe și chiar în anii în care am urmărit zilnic, aproape oră de oră, ceea ce se petrecea în țară. Totuși, știe mai multe despre viața în România comunistă decît majoritatea celor din generațiile născute după 1990 – asta și mulțumită faptului că la facultate a studiat Științele Politice, inclusiv din perspectivă istorică, diacronică.

C.T.: Ca om de presă ce ești, cum ți se pare presa din România?

I.K.M.: Presă care vînează – și exploatează – senzaționalul există și în țările cu (o mai) lungă tradiție democratică și liberală (în sensul cel mai larg al noțiunii). Totuși, în România lipsesc “publicațiile-fanion”, redute ale seriozității în informare și interpretarea faptelor. Or fi, poate, cîteva, pe aproape, dar nu au devenit repere, surse de referință. O fi de vină viteza debusolantă a transformărilor cărora trebuie să le facem față, or fi de vină rețelele sociale care transformă pe oricine în jurnalist, indiferent de nivelul cultural și etic… Ceva asemănător s-a petrecut, poate, după inventarea tiparului – atunci au apărut și primele fake news din istorie, sub forma pamfletelor anti-establishment. Tiparul a “democratizat” informația, în rîndul puținilor știutori de carte de atunci, dar mai-marii zilei au încercat să își impună și păstreze monopolul informației. La fel și astăzi, însă acum presa este o putere în stat – și ar fi bine să rămînă așa, chiar dacă nu este ușor să separi grîul de neghină nici în acest domeniu. Desigur, există și presa audiovizuală – problemele ei sînt, în esență, aceleași. Televiziunile de știri sînt cele mai problematice, s-au transformat – sau au fost create voit așa – în tribune de propagandă de partid. Televiziunea publică ar fi trebuit să servească drept referință, dar…

C.T.: A ce miroase azi România?

I.K.M.: Mie îmi miroase a ieri și a mîine simultan, nicidecum a astăzi. Nu știu cum stau alții cu olfacția existențială, dar eu nu disting nici o mireasmă de înnoire. Mergem înainte, dar nu e clară direcția, nici ținta. România de azi nu seamănă prea tare cu cea de acum trei decenii, dar, din nefericire, nici nu începe să semene cu o țară, cu o societate care știe ce vrea și ce trebuie făcut ca măcar să nu greșim cu totul direcția.

C.T.: De ce ar trebui să ne temem?

I.K.M.: De “ei” și de noi înșine. De fapt, “ei” sîntem tot noi, în măsura în care nu ne mobilizăm, social, dar și politic, prin vot, pentru a contribui la aducerea minților luminate și competente în rîndul aparatului statului.

C.T.: Ce ar trebui să ne facă optimiști?

I.K.M.: Faptul că trăiesc printre noi atîția semeni competenți, dornici și dispuși să ajute să nu ne pierdem pe drumul spre mai bine. În schimb, trebui să ne facă pesimiști torentele de gunoi lingvistic și lături deversate, pe rețelele de socializare și pe site-urile ziarelor, asupra celor menționați mai sus. De asemenea, să nu ne prefacem că nu vedem involuțiile neașteptate din țări unde democrația nu s-a impus acum cîteva decenii, ci cu secole în urmă… Acolo, ea, democrația, rezistă deocamdată, chiar dacă discursul public a fost acaparat de populiști mai mult sau mai puțin competenți – sau de-a dreptul infantili – care profită de proliferarea mijloacelor de informare în contextul rateurilor sistemelor de educație.

C.T.: Ce părere ai despre noua Europa Liberă pe unde către România?

I.K.M.: Dă-i americanului mintea cea de pe urmă… Personal, cred că s-au cam grăbit atunci cînd au socotit că democrația, statul de drept, normalitatea au cîștigat fără drept de apel partida cu forțele contrare. Acest canal a fost redeschis, dar hiatul intervenit presupune un nou început, iar un nou început e anevoios, din cauza aglomerației care există în prezent pe cadranul de posibile surse de informare.

C.T.: Nestor Ratesh?

I.K.M.: Unul dintre marii directori de conștiințe din istoria gazetăriei românești.

C.T.: Te-ar amuza să redevii Iosif Klein Medeșan, ca pe vremea cînd lucrai la Europa Liberă?

I.K.M.: Nu înțeleg întrebarea… Nu am încetat nici o clipă să fiu ceea ce am avut onoarea să fiu grație unui noroc dublat de conștiința unei misiuni. Misiune îndeplinită? Răspunsul ni-l (îl) vor da evoluțiile viitoare – nu pe persoană fizică, firește, pentru că în armata undelor scurte au luptat peste o sută de colegi de la cel puțin trei posturi de radio.

C.T.: În ce crezi ca fost om de radio?

I.K.M.: Chiar așa?… Cum vine asta? Cum poate fi cineva un “fost om”? Eventual, actual om fost de radio. Acum, pe bune: dacă există (sigur că există…) ființe inteligente în Univers, mă bucură faptul – da, e un fapt – că undele radio care ne-au purtat vocile către România de dinainte de 1990 au ajuns deja dincolo de cea mai apropiată stea pe ale cărei planete asemenea ființe ar putea exista. Pentru a decoda aceste semnale e nevoie de tehnologia adecvată, dar sensurile cuvintelor purtate de semnale va rămîne, probabil, inaccesibil eventualilor astro-ascultători. Dacă nu cumva vreo civilizație care a avut la dispoziție un milliard de ani – sau mai mult – pentru a evolua spre calitatea de zei intergalactici a rezolvat deja și problema asta, iar acele emisiuni sînt analizate acum la nivel universitar. Lăsînd gluma deoparte, ca fost om de radio (ce mîndru sună, zău, această sintagmă), cred cu tărie în puterea informației neadulterate de interese meschine, partizane sau mai rău.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]