Cei cărora li s-a părut interesantă Lana del Rey la început şi au simţit nevoia să se arate daţi pe spate, acum o scuipă din simplul motiv că a devenit marcă înregistrată Universal Records*.
Nimic mai rizibil şi mai demn de dispreţ. Mi-e cam silă de prejudecăţi cînd vine vorba de muzici. Hipsterii au mers prea departe şi Pitchfork-ul şi-a luat ţeapă fiindcă a promovat-o ca pe o mare fecioară la care puţini au acces din dorinţa de trafic pe website. Lana del Rey mi s-a părut menită, acum şase luni de zile, să umple un gol. YouTube-ul şi clipurile ei „artsy“ miroseau a premeditare, dar nu mi-a păsat. Am simţit că trebuie să umple un slot în muzica pop, slot care se poate defini cu ajutorul cîtorva tag-uri: retro, hipster, vintage, ruj de buze, pian şi bigudiuri. Atîta tot. Şi dacă mă întrebaţi pe mine, după Amy Winehouse ea e cel mai decent produs de sex feminin. Ba chiar a apărut suspect de repede după…
* Lana del Rey, Born to Die, Polydor (Universal).
Gen din aceeaşi categorie
1. Amy Winehouse, că tot veni vorba, a explodat într-o perioadă cînd ne era dor de pian, fum de ţigară şi trompete. Noroc cu Mark Ronson.
2. Adele a apărut atunci cînd muzica pop nu mai avea o voce marcantă, care să ţipe de la un capăt la altul al lumii.
3. Iar Lily Allen a scos primul album cînd în Marea Britanie era OK să spui că Natalie Imbruglia e o frigidă.
