Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

IVAN PATZAICHIN: „Întotdeauna mi-a plăcut să fiu aproape de viața artistică”

Zoom IVAN PATZAICHIN: „Întotdeauna mi-a plăcut să fiu aproape de viața artistică”

După interviul pe care i l-am luat acum vreun an, mai stînd de vorbă cu Ivan Patzaichin și cu prietena Alina Jantea am aflat despre el multe lucruri pe care nu le știam sau pe care le știam prea puțin. În acest nou interviu am descoperit și că Ivan Patzaichin povestește fermecător.

Cristian Teodorescu: Cînd ai plecat de acasă să te faci campion, în plin necunoscut, la București, de unul singur, la nici 17 ani, ce ți-a spus mama, ce ți-au spus ai tăi?

Ivan Patzaichin: N-a fost deloc simplu, că mama nu prea m-ar fi lăsat să plec, să nu pățesc ceva pe acolo pe unde mă duc, dar am avut aliați: tata, care știa că îmi doresc foarte mult, m-a încurajat. Și, cel mai important lucru, m-a luat în serios, deși eram un copil. Mi-a respectat dorința. Însă cel mai serios sprijin l-am primit din partea bunicului, Perfil. De la el am învățat că dacă le arăt respect celor din jur, voi fi tratat la fel. De la el mi-am luat obiceiul să citesc, să urmăresc presa, să fiu la zi cu ce se întîmplă, să înțeleg lumea din jurul meu. El era abonat la ziare și era la zi întotdeauna, deși presa ajungea cu oarecare întîrziere în Deltă. De altfel, era un adevărat personaj în sat; știa să povestească frumos, avea multe cărți, putea să pregătească tot felul de leacuri din plante, dădea un sfat potrivit oricui avea nevoie. Bunicul a fost extrem de important pentru mine, m-a influențat foarte mult și voiam să-l fac mîndru. Mult timp după plecarea mea de acasă, gîndul meu a fost să nu-mi dezamăgesc bunicul și părinții.

C.T.: De unde atîta încredere în tine?

I.P.: Nu știu, probabil are legătură cu Delta. Pentru că acolo e ori-ori. Locurile sînt așa de izolate încît n-ai ce face, trebuie să te înveți să te bazezi pe forțele tale în orice împrejurare. Uneori ai cui să-i ceri ajutor, dar de cele mai multe ori, nu. Și mai e ceva: munca e grea. De multe ori, iarna, plecam cu tata, seara, vîsleam contra curentului pînă la pădure, cîte 30 de kilometri și mai mult, a doua zi tăiam lemne și încărcam bărcile, și apoi plecam înapoi pînă acasă, cu bărcile pline. Eram un copil, practic. Asta era Delta. Mai tîrziu, ca sportiv, gîndeam la fel: cît avem de tras, atîta trăgeam. Așa îmi făceam antrenamentele. Și eram sigur că dacă, în competiție, „îmi făceam” cursa repetată la antrenamente, urma să cîștig. N-aveam nici o îndoială, și asta mă făcea să fiu foarte liniștit. Cînd începea cursa, îmi treceau toate emoțiile, pentru că totul era metronom. Și felul ăsta de a gîndi a funcționat fără greș. În concluzie, povestea asta cu încrederea nici măcar nu e prea complicată: faci ce ai de făcut, și gata.

C.T.: Bine, dar cum e cînd îți pierzi încrederea în tine?

I.P.: În absolut toate realizările mele am pornit cu stîngul. Dacă n-aș fi fost atît de îndîrjit, n-aș fi realizat nimic. Am experimentat pe pielea mea cum e să cazi din canoe, să te urci înapoi, să cazi iar, să te ridici iar. A fost un moment, la Montréal, cînd am ratat titlul. A fost din vina mea. Mi-a fost greu, am vrut chiar să mă retrag din activitate, dar am avut lîngă mine oameni care m-au susținut, adică „echipa”. Cu ajutorul lor am reușit să revin. A urmat apoi o perioadă foarte fertilă pentru mine, cu multe medalii de aur, ar fi fost o prostie să renunț atunci. Cînd nu reușești să te motivezi singur, caută-ți aliați care să facă asta pentru tine. Dar pentru asta trebuie să ți-i pregătești din timp; eu, de exemplu, am un grup de prieteni care-mi sînt alături de peste 40 de ani. Știu că am pe cine să mă bizui. Și ei la fel.

C.T.: Care e povestea pletelor tale?

I.P.: Se leagă de experiența plecării mele de acasă, și apoi în lume. Am ajuns la Mexico la 18 ani și era prima mea competiție oficială tare. Oricum, eu încă mă obișnuiam cu Bucureștiul, pentru că abia venisem din Deltă unde, pînă la 16 ani, nici măcar nu văzusem o mașină. Cînd m-am trezit în atmosfera aceea electrică de Olimpiadă, la mii de kilometri de țară, cu participanți din toate țările Pămîntului, nici nu mai știam încotro să mă uit. Era în octombrie, în 1968, un an care fusese lung și frămîntat, cu studenții la Paris în mai, aici la noi cu Cehoslovacia, în America – Martin Luther King, așa că dorința de eliberare era și mai vizibilă. Am avut parte de multă muzică acolo. Mi-a atras atenția o trupă de rock, nu-mi mai aduc aminte cine erau, dar aveau părul lung, fetele roiau în jurul lor și mi-a rămas gîndul la ei. Deci părul meu lung e o marcă a anilor cînd m-am format, cu hippies și rock. Mai tîrziu, a devenit, într-un fel, micul meu gest de nonconformism. Am vrut să dovedesc (mai ales mie să-mi dovedesc) că pot să fiu cum vreau eu. „M-au retușat” cînd îmi apărea fotografia prin ziare… Vreo cinci ani au tot încercat să mă convingă să mă tund ca să mă facă ofițer (eram sportiv la Dinamo și asta era esențial). Pînă la urmă, au decis să mă facă așa, fiindcă, oricum, “așa îl știe lumea”, și am devenit ofițer cu plete prin ’78. Așa am rămas pînă azi.

C.T.: Ai vrut să fii un rock star?

I.P.: Nu știu dacă rock star, dar cu siguranță am fost rocker… Întotdeauna mi-a plăcut să fiu aproape de viața artistică. Mă împrietenisem în Mexic cu Marcel Roșca, cel ce luase argintul la tir, și el se învîrtea în cercul ăsta al artiștilor – se născuse într-o familie de cîntăreți de operă și asta-și dorea să facă și el (alunecase spre zona sportului de performanță aproape din greșeală – o greșeală materializată cu o medalie olimpică!). Pînă la urmă a plecat în Germania, și e bas, cîntă la Operă. Ei, și așa, la început prin intermediul lui, am intrat și eu în contact cu lumea muzicii, a teatrului, și s-a lipit de mine. Mă cunoșteam bine cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ștefan Iordache, Pocorschi, Baniciu, Șeicaru, Andrei Partoș, Țăndărică, Piersic, Amza… Amuzant e că am avut chiar o încercare serioasă să fiu actor: după Mexic, în 1969, Manole Marcus a filmat Canarul și viscolul. Mă văzuse undeva și m-ar fi vrut în film. Federația însă n-a fost de acord, pentru că filmările s-ar fi suprapus cu antrenamentele pentru Campionatul European. Mi-ar fi plăcut, dar n-a fost să fie… Am petrecut cam o săptămînă la Buftea, am făcut probe… Nu-mi pare rău că nu m-au lăsat să joc, că am luat titlul de campion european în anul acela! În treacăt fie spus, au fost ultimele campionate europene organizate pînă în 1997. Asta a fost toată cariera mea de actor, dar în lumea asta mă simt bine și acum, am în continuare mulți prieteni artiști și îmi place să le urmăresc și să le susțin cariera artistică.

C.T.: Ai multe proiecte în care te implici cu multă energie și, cel puțin exterior, cu foarte mult suflet.

I.P.: Sînt un om foarte norocos și am simțit întotdeauna că trebuie să dau ceva înapoi Deltei, locul care m-a făcut să-mi dau seama ce vreau în viață. Faptul că am plecat de acasă mi-a permis să mă realizez, dar ar trebui să poți să te realizezi fără să te dezrădăcinezi. Am impresia că celor din Deltă le este mult mai greu să facă asta. E adevărat, zona s-a dezvoltat de cînd am plecat eu, dar nu neapărat în beneficiul oamenilor locului. Au cam trecut oportunitățile pe lîngă ei. Așa că, da, e important, și mă implic cu mult entuziasm în tot ceea ce fac.

C.T.: Iar restaurantul Ivan Pescar e tot un proiect pentru Deltă?

I.P.: Prin învăluire, da! Chiar este unul dintre proiectele cel mai bine fundamentate, pentru că are la bază un studiu foarte serios, făcut cu profesorul Vintilă Mihăilescu, cu Bogdan Iancu și cu studenții lor la antropologie prin 2012. Știam că gastronomia e o componentă culturală importantă, iar destinațiile de ecoturism  – așa cum ne dorim să fie Delta – capătă valoare atunci cînd cultura este, cu adevărat, autentică. Rezultatul studiului ne-a confirmat ceea ce noi bănuiam, și anume că arta culinară era pe cale de a fi „poluată” cu tot felul de rețete importate în Deltă artificial. De exemplu, localnicii care primeau turiști în scurte vacanțe le pregăteau friptură cu cartofi prăjiți, pentru că aveau impresia că asta e „mîncare de oraș”. Și a mai fost ceva; un fel de frustrare de turist. Ditamai orașul Tulcea, în buza Deltei, oraș influențat major de Dunăre, să nu aibă un restaurant cu specific pescăresc? Mă întrebau prietenii care veneau la Festivalul nostru de la Tulcea unde pot mînca „pește ca în Deltă”, iar eu nu știam unde să-i îndrum. Așa că am făcut un parteneriat cu Asociația Ro-Pescador din Tulcea (ca să avem pește proaspăt întotdeauna), și în 2015 am pornit această aventură nouă. Se pare că am avut mînă bună, că după noi s-au mai deschis vreo cinci-șase restaurante cu specific în oraș. Surpriza însă a venit mai tîrziu, cînd am constatat ce popular este restaurantul printre bucureșteni și constănțeni – care se urcau în mașină să se ducă pînă la Tulcea doar ca să mănînce acolo pește. Ne-am decis să venim și la București cu rețetele, cu peștele și cu bucătăresele din Deltă. Și a apărut restaurantul Ivan Pescar & Scrumbia Bar, lîngă Piața de flori Coșbuc.

C.T.: Ce părere ai despre nisipul negru și ciudat de la Sulina?

I.P.: Mie nu mi se pare nici negru și nici ciudat. E foarte fin și plăcut la atingere. Arată cam la fel și la Sf. Gheorghe. Culoarea? Poate că e puțin modificată de faptul că, practic, preia tot ce aduce Dunărea de pe unde vine ea. N-ai văzut că uneori găsești și ciulini de baltă pe nisip? Apa îi aduce din Deltă. Și, acum că mă gîndesc, ciulinii de baltă sînt cam închiși la culoare… dar ce gustoși sînt! Se fierb și au un gust bun de castane, doar că nu sînt la fel de dulci. O bunătate.

Faptul că Dunărea duce și aduce pe apele ei tot felul de lucruri este, de fapt, vraja acestor locuri. Datorită acestei permanente mișcări, Delta se schimbă sub ochii noștri. De exemplu, la Caraorman, într-o veche incintă piscicolă, de beton, lăsată în paragină, păsările și-au făcut obiceiul să se adăpostească. Dunărea a făcut restul și acum s-a creat în mod natural un sanctuar al păsărilor. Așa se vindecă singură Delta – cu înțelepciunea naturii și un pic de răgaz din partea oamenilor.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100

Editoriale
  • O dramă liberală cu un naționalist de operetă

    19 martie 2019

    Ca un proxenet grijuliu care încearcă să-și mărite protejata obosită căzînd la învoială cu clientul, domnul Ludovic Orban i-a luat pentru a doua oară Partidului Liberal rochie de mireasă de […]

  • Marketing și duplicitate

    19 martie 2019

    Frumoasele mașini germane slujesc lăcomia unor grupuri de afaceri cu înclinații penale. Grupul Volkswagen, de pildă, “a minţit în mod repetat şi a înşelat investitorii, consumatorii şi autorităţile de reglementare, […]

  • Un om cărunt

    19 martie 2019

    Când a devenit Eugen Orlando Teodorovici arogantul grețos de azi? Cu câțiva ani în urmă se juca de-a tehnocratul PSD și îi citeai în ochi acea slugărnicie proprie birocraților de […]

  • În așteptarea cîinilor cu drept de vot

    12 martie 2019

    Călăuzit de farul partidului purtat pe umeri de PRM-istul Codrin Ștefănescu, Liviu Dragnea pare că suferă de orbul găinii dacă n-a sesizat că “lătrăii” din Călărași nu erau nici tineri […]

  • Depinde cum privești femeia oarbă

    12 martie 2019

    Cînd spunem “justiție”, spunem “politică”. Cu aerul că invocăm absolutul spunem, de fapt, povestea unui exces. Așa cum arată faptele, justiția e numele îmbunătățit al lăcomiei, al cruzimii și al […]

romania100