3 noiembrie
M-am trezit din somn din cauza unei agitații incredibile. M-am speriat, de ce să mint? Am crezut că până aici mi-a fost. Am sărit repede din pat și m-am închis în baie. Efectiv am crezut că poporul a preluat puterea și vrea să-și pună la Cotroceni un președinte marionetă, volubil și gregar. Genul de președinte care, dacă-i dai bună ziua, începe să turuie de te doare capul, răspunzând la rândul său cu bună ziua, pentru ca apoi să treacă mai departe, la treburile lui. „Da, e clar“, mi-am zis atunci. „Poporul s-a răsculat și e pe urmele mele. Vor oamenii să le dau socoteală pentru ce-am făcut în ultimii ani sau, mai rău, să mă invite la un podcast.“
Însă nu era cazul. Se pare că nu se răsculase nici un popor. A fost doar un banal cutremur. S-a zguduit puțin scoarța terestră, probabil de nervi pentru că nu-i ia nimeni paltonul din mână.
Imediat după cutremur, prima mea grijă a fost să verific dacă lucrul pe care-l am eu mai de preț a pățit ceva. Din fericire, totul era în regulă. Terenul de golf era la locul lui, nu se dărâmase.
Adevărul e că nici n-a fost un cutremur mare. 5,4 pe scara Richter. Dacă era elevul meu, abia îl treceam clasa. Poate că ar fi cazul să mai facă niște meditații, dacă vrea să se compare vreodată cu marele seism din 1977.
4 noiembrie
Cică Android ar avea o alertă de cutremur. Prostii! N-am nici o alertă. Aflu că e cutremur odată cu toată lumea, de pe Facebook, de la oamenii care spun că tocmai a fost cutremur. După care iau informația, o procesez, mă gândesc apoi bine înainte să deschid gura, pentru ca, mai pe seară, trei săptămâni mai târziu, să-i spune soției mele: „Da, Carmen, aveai dreptate. A fost cutremur“.
