Anul ăsta am ajuns la vreo patru revelioane. Unul dintre ele a fost la Palatul Bragadiru, prin centrul Bucureştiului. A fost interesant. Nu frumos, dar interesant. Ca atunci cînd te uiţi la un cîine cum încearcă să facă sex cu o curcă.
Locul. Nu e club, dar e închiriat des pentru evenimente. Fosta sală de bal a berăriei lui nenea Bragadiru are un aer antebelic şi e renovată cu bun gust. Are o scenă, o sală mare şi un etaj de unde poţi arunca cu aperitive în cîntăreţi.
Oamenii. Revelionul la care am fost eu era scump şi trist. Bine că am intrat gratis. Oamenii erau destul de puţini şi se uitau în gol, de pe scaune. Nimeni nu pleca acasă, că, deh, au dat bani, ce naiba. Unii erau chiar hotărîţi să se distreze de banii ăia şi dansau. Dar puţin aşa, doar de poze. Cam ăsta era laitmotivul serii. Nimeni nu se distra, dar toţi voiau să dea bine în poze. Pe scările de la intrare era tot timpul cîte un pîlc de femei grase de etnie maro, cu nişte rochii atît de strîmte că ar fi pocnit la prima băşină. Erau fotografiate cu ifonul de copiii lor la fel de graşi şi la fel de maro.
Muzica. Multe formaţii de cover-uri care încercau să facă atmosferă, dar nu dansa nimeni. Cică unul dintre ei era de la X-Factor sau Vocea României sau altă emisiune de-asta la care nu mă uit. Sonorizarea era proastă şi oamenii oricum prea puţini ca să se lase cu dansat. Că pînă la urmă dansul e un act de turmă. Aşa păţeşti cînd eşti cetăţean şi te duci la o petrecere ca să arăţi prosper, nu ca să te distrezi.
WC. Absolut superb. Mare, spaţios, curat. Dacă aş sta în apropiere, aş mînca mult mai des, doar ca să mă cac în fiecare zi la Palatul Bragadiru.
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
