Legendă honoris causa

Au trecut, deja, 66 de ani de când în Mila 23 se năștea, fără să știe asta, desigur, o emblemă. În 1949, pe finalul anului, atunci când a scos primele sunete, nu avea nici mâinile alea puternice, nici privirea blândă și extrem de pătrunzătoare, nici ambiția nestrămutată care l-au transformat, peste ani, în legenda care este azi. Era nou-născutul unei familii de lipoveni așa cum încă mai sunt sute în Delta Dunării. Iar ai lui l-au botezat Ivan. Ivani, în Delta Dunării, fi-vor, iar, cu sutele. Dar Ivan e unul. Singur.

De fapt, nu e singur

aproape niciodată. Rar îl vezi fără să fie înconjurat de oameni. Vine des, din ce în ce mai des, prin locurile natale, pentru că are, de ani buni, din ce în ce mai multe proiecte dedicate zonei. E pe drumuri aproape tot anul. Iar asta se întâmplă la vârsta la care mulți stau deja în fotoliu de o eternitate, molfăindu-și pensia, plângându-și de milă și terorizându-și consoartele cu dureri mai degrabă imaginare.

Și nu contează cât de ocupat e. Dacă trebuie să se deplaseze din punctul A în punctul B și n-o face cu barca sau cu mașina (ceea ce, oricum, se întâmplă doar pe distanțe mari), Ivan nu are cum alege niciodată un drum care să-i ocupe puțin timp. Practic, nu există un astfel de drum pentru el. Căci și dacă ar refuza linia dreaptă, alegând un drum ocolit, furișat, tot s-ar găsi x oameni (unde x e mai mare decât 10, oricând) care să-l oprească pentru a-i cere un autograf sau pentru a-l ruga să-și facă o poză. Cu ei sau cu ai lor copii. Copii care află, astfel, detalii despre cel mai mare sportiv al României din toate timpurile.

Căci, chiar dacă au trecut

32 de ani de la ultima Olimpiadă la care a participat, Ivan Patzaichin tot a adus României mai multe medalii olimpice decât ultima delegație olimpică, cea de la Rio. În 2016, în Brazilia, delegația României a obținut doar cinci medalii olimpice: una de aur, una de argint și trei de bronz. În cariera sa extrem de lungă, Ivan Patzaichin a obținut șapte medalii olimpice: patru de aur și trei de argint. Poate de aia Ivan este, azi, cel mai iubit și respectat sportiv român: pentru că nu s-a ferit, niciodată în viața lui, de performanță.

Dacă la cele șapte medalii olimpice,

dobândite la cinci olimpiade consecutive, adăugăm cele 22 de medalii de la campionatele mondiale (nouă de aur, patru de argint și nouă de bronz), plus medalia de aur de la ultimul campionat european dinainte de suspendarea acestora pentru o perioadă de 28 de ani, chiar avem imaginea aproape completă a unei cariere sportive inegalabile.

Dar nu sportul este singurul lucru

care-l definește pe Ivan. Nici pe departe. Da, a fost un sportiv unic și un antrenor foarte bun. Dar înainte de toate a fost și va fi mereu un om. O raritate, cum ar veni, căci ființe omenești sunt multe, oameni mai puțini.

Iubit, adulat, oprit mereu pe stradă, Ivan nu are nimic din vedetele care ies cinci minute până pe podul dintre Giurgiu și Ruse pentru a se întoarce într-un loc pe care nu-l mai recunosc drept casă, o țară complet străină lor, a cărei limbă n-o vorbesc, ai cărei oameni le par inferiori și ale cărei greutăți le sunt complet străine. După ce românii au auzit de 14 ori imnul țării lor intonat la finalul unor competiții inter-țări datorită lui Ivan Patzaichin, acesta a refuzat îndârjit să participe la dezvelirea propriei statui din parcul sportiv Dinamo. Până la urmă a fost și acolo, mai mult din respect pentru sculptor decât din mândria de a se fi văzut turnat în bronz. Asta ca să putem compara cumva atitudinea unei legende reale cu aceea a unui fost fotbalist (mare și el, în felul lui) care se rățoia la ziariști și la românii ingrați care nu i-au ridicat încă statuie, deși el n-a obținut în numele României nici măcar un singur loc pe vreun podium la vreo competiție internațională între națiuni.

Lunea viitoare, la prânz,

Ivan Patzaichin va primi titlul de doctor honoris causa al Universității Naționale de Educație Fizică și Sport. Chiar dacă onorific, noul titlu de doctor al lui Ivan e mult mai muncit și mai onest decât mii de doctorate obținute pe sub mână de diverși ariviști ai tranziției românești. Cauzele pentru care Ivan continuă să tragă tare și acum sunt, însă, departe de a fi triumfat. Dacă îi vezi, însă, dârzenia implacabilă, de fiecare dată când în față îi apare un obstacol, dacă-i vezi pe cei din ce în ce mai numeroși care i se alătură și încep să vâslească alături de el, realizezi că nu e vorba, în nici un caz, de cauze pierdute.