Legenda meșterului „nume conspirativ: Manole”

Prima ieșire în public a agentului Manole s-a petrecut la mijlocul anului 2005, în campania de deconspirare a foștilor turnători la Securitate dusă de ziarul Cotidianul. Campania a dat la iveală, în principal, episcopi și mitropoliți racolați de serviciul de contraspovedanie, dar, pe lîngă informatorii cu sutană, s-au mai speriat și cîțiva mireni.

Așa a aflat omenirea că academicianul-boier Bălăceanu Stolnici a turnat mai mult ca debitul Dunării, că Florin Piersic a fost șantajat să-și dea în primire cîțiva colegi, că jurnalistul cutare și-a pîrît prietenii și că, vai, pe profesorul Coșea l-au găsit maior.

Deconspirările porneau de obicei de la documente CNSAS în care exista un nume conspirativ, restul fiind făcut de intuiția jurnalistică și de întrebările bruște adresate suspecților. Unii se dădeau de gol, alții, temîndu-se de noi amănunte, recunoșteau pur și simplu. Alții negau.

Mugur Isărescu a jucat în a treia grupă valorică. Numele de cod „Manole” a fost respins de purtătorii de cuvînt și dat apoi uitării, fiindcă zarva deconspirărilor era mare, iar cazurile confirmate atrăgeau publicul mai mult.

Cu toate astea, încadrarea lui Mugur Isărescu în categoria colaboratorilor fostei Securități ține nu numai de evidența istorică, ci și de logica bunului-simț.

E știut că la Institutul de Economie Mondială, unde lucra tînărul Isărescu înainte de 1989, civili erau doar pietonii care treceau pe trotuar. Apoi, matusalemicul său mandat de la BNR, girul dat de Banca Națională devalizării băncilor românești, ștergerea urmelor lăsate de Securitate la locul acestei devalizări, protecția capitalului depus în paradisuri fiscale și jocul de pauperizare financiară a țării în folosul capitalului străin, adus de samsari cu ochi albaștri, sînt toate elemente de sprijin pentru ipoteza Manole.

Problema lui Mugur Isărescu nu e, așadar, că a fost colaborator al Securității, ci că, nespunînd, a lăsat Banca Națională – și, în fond, întreaga economie – pe mîna unui om controlabil prin trecutul său. Oamenii care au dosarul lui Isărescu, indiferent ce va fi conținînd acest dosar, au putut să ducă politica monetară a României acolo unde au vrut, făcînd între timp, ca să nu se plictisească, averi din cursul de schimb.

România a avut o Bancă Națională controlată de colonei și generali, iar lucrul ăsta s-a știut la nivelul șefilor de servicii, care dețin cel puțin o versiune a dosarului. Faptul că nu l-au dat în gît se explică prin reluarea lui sub contract, după 1990, în faza democratică și capitalistă a turnătoriei. L-au considerat, adică, moștenirea lor de drept. Și să moștenești o Bancă Națională e ceva.

65 de vizualizări