Zilele trecute am fost în Deltă, nu la pescuit și nici ca să văd Delta turistic, ci într-o expediție în care m-am întîlnit cu peste o sută de copii care au răspuns propunerii de a scrie despre Delta Dunării, ca localnici. Cum văd acești copii lumea în care trăiesc? Cum se simt ei la Chilia Veche, la Ceatalchioi, la Crișan sau la Sulina? Vor să rămînă acolo? Vor să plece?
Delta e săracă și izolată, în frumusețea ei sălbatică. Copiii cu care am stat de vorbă o iubesc cu o inocentă dăruire. Totuși, cei mai mulți dintre ei vor să plece de acolo. Unii ca să se întoarcă în Deltă, mai tîrziu. Alții ca să devină și ei turiști în satele lor. Aproape toți știu să pescuiască și să tragă la vîsle, ca părinții lor. Au învățat de mici să aibă grijă de cai și de vacile familiei. Nu prea au timp să citească, dar au telefoane mobile pe care le mînuiesc cu dexteritate, încît ies din izolarea Deltei cu ajutorul lor. Idealul multora dintre ei e să se mute la Tulcea, orașul în care ajung din cînd în cînd cu navele care fac curse între gurile Dunării și urbea în care se se duc să-și cumpere „rechizite” și haine. Pentru mulți dintre ei, Bucureștiul se află undeva la capătul lumii. În schimb, știu multe despre Londra sau Roma sau Madrid, pe unde le-au ajuns părinții sau frații mai mari.
Ce vor face copiii Deltei cînd vor crește? Vor părăsi această lume lăsînd-o în grija bătrînilor și pe seama sălbăticiei naturii care le inundă periodic satele, ca și cum ar vrea să le spună că Delta are socoteli mai mari decît satele lor? Poate că unii dintre ei vor pleca, dar sînt convins că mulți dintre acești copii vor rămîne la ei acasă, prinși de mirajul Deltei, care le dă un sentiment de libertate pe care nu l-ar putea descoperi nicăieri în altă parte.
