Librăria de cartier la vremuri de interdicție

Acum, dacă nu mai putem ieși din casă decît pentru a merge la cumpărături, cumpărături înseamnă și mersul la librărie? Adică la librăriile de proximitate. Doamna librăriilor din centru și de cartier, care au supraviețuit după 1989, mi-a spus cîte ceva despre aceste librării. O cheamă Marieta Seba. A absolvit Facultatea de Economia Industriei Construcției și Transporturilor și Facultatea de Drept. Primul ei job a fost la Întreprinderea Română de Pîslă. Apoi Marieta Sebaa intrat în echipa Centrului de Librării București, ca șefă a Serviciului Organizare Personal. A fost unul dintre liderii care au reușit privatizarea Centrului de Librării București. Este cel mai longeviv director din istoria companiei.

Cristian Teodorescu: Cum vine asta, Compania de Librării București, și de unde se trage?

Marieta Seba:Atunci, în perioada post-decembristă, cînd puneam bazele privatizării instituției, am simțit nevoia păstrării unor elemente care ne-au definit timp de aproape 40 de ani, inclusiv a acronimului „CLB”. Ideea de „Centru” nu mai era de bonton… Atîta doar că între noi și cei care ne treceau pragul, dincolo de ideologii, numele de „CLB” devenise un element afectiv, sinonimul pentru „librăria de la colțul blocului”. Așa că „Centrul” a devenit „Compania”, iar acronimul și povestea CLB au mers mai departe.

C.T.: Cîte librării ale acestei companii mai sînt în București?

M.S.:Astăzi, 43. În mod periodic, închidem, deschidem, modernizăm: în funcție de buget, pricepere și, mai ales, de necesitățile pieței.

C.T.:Cîte erau pînă în 1990?

M.S.:Înainte de ’89 erau 130. Filialele creșteau odată cu țara, cum se spunea. Și nu încerc doar o glumă: pur și simplu existau normative pentru tot comerțul care prevedeau „pachetele de amplasament” pentru noile cartiere. În aceste normative erau incluse și spațiile pentru librării, locații care au beneficiat de amplasări foarte bune în oricare dintre cartiere: „Cartea Roșie” trebuia să se vadă frumos în vitrină, din sectorul 1 pînă în 6.

C.T.:Cum de n-au devenit spațiile în care se află aceste librării niște prăvălii de alt soi? Că în provincie cam asta s-a întîmplat în multe orașe unde nu mai există nici o librărie.

M.S.:N-au devenit prăvălii de alt soi pentru că nu le-am lăsat. Este greu de crezut și, parțial, aproape că nu e de povestit decît în cheie relaxată și încurajați de nevoia de retrospectivă din momentele aniversare, însă nu ne-a fost ușor în anii aceia tulburi.Lunile de după Revoluție ne-au prins cum nu se putea mai prost: eram angajații unei companii „speciale” care „atîrna” ambiguu de două instituții: Ministerul Culturii, fostul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, și Primăria Bucureștiului – două „moașe” care ezitau să ne ajute să ne naștem cu acte în regulă în capitalism. Sau aveau alte priorități.Pînă să se hotărască ei, am luat noi taurul de coarne. La Ministerul Culturii a fost relativ simplu: printr-un Ordin al Ministrului – Andrei Pleșu, la acea vreme –, am reușit să ne fie recunoscut statutul de instituție de utilitate publică. La Primărie, însă, ne-am blocat. Și ne-am blocat exact la ce ați intuit și dumneavoastră în întrebare: la spații. Acestea erau în administrarea Primăriei, noi fiind chiriași. Și, în logica acelor vremuri, a mișcărilor de stradă, am început să pichetăm Primăria. Doream să intrăm să discutăm cu primarul de atunci, domnul Pană, numai că domnul Pană nu ne prea primea în audiențe. O vreme, eu și lidera de sindicat, doamna Farcașiu, am dormit în Primărie. Deveniserăm bune prietene cu portarii și secretarele, care ne simpatizau pentru determinarea noastră. Așa se face că, într-o dimineață, cînd domnul Pană era la Primărie, înainte să plece la frizerie, secretara lui ne-a băgat cu forța peste el în birou. Am intrat, ne-am pledat cauza și, prin decizia PMB, ne-am transformat în societate comercială. După Pană, a venit Halaicu primar, iar Halaicu, mai „învîrtit” decît Pană, a decis să schimbe Consiliul de Administrație, populîndu-l cu tot soiul de directori de prin diverse instituții, străine CLB. Într-o zi, cînd acest consiliu de administrație s-a întrunit la una dintre ultimele ședințe care ar fi parafat pierderea spațiilor, mi-am dat seama că trebuie să facem ceva care să-i sperie. Am început să sun librăresele, să încuie tot și să vină la filiala noastră din Lipscani. În foarte scurt timp, s-au adunat atît de mulți colegi, că a trebuit să îi oprim în stradă: riscam să se prăbușească clădirea. Eram cu toții furioși, însă nimeni nu știa cum să facem să se aprindă scînteia. Și atunci ne-a salvat doamna Nina, femeia de serviciu. Parcă o văd și acum, îmbrăcată în halatul ei albastru, cu mătura la ea, a intrat peste toți acei directori din noul consiliu inventat de Primărie și a început să-i afurisească: „Păi, știți cîți directori am schimbat eu la viața mea? Cine sînteți voi? Credeți că ne lăsați voi fără serviciu?”. Intervenția doamnei Nina a fost pur și simplu scînteia care a declanșat „revoluția CLB”. Am intrat cu toții în birou, cîți am încăput, nervoși și hotărîți, fapt care i-a pus pe fugă pe toți membrii Consiliului de Administrație. Imediat după asta s-a dat lege ca patrimoniul să fie transferat de la nivel local la nivel național. Din momentul acela, l-am salutat din mers, cum se spune, pe Halaicu, pentru că asta însemna că se creaseră premisele privatizării. Au urmat nenumărate memorii, prin care ceream să ni se treacă aceste spații în activul societății, și apoi privatizarea propriu-zisă, după obținerea a 35 de locații în patrimoniul societății.

C.T.:Librării am avea în București, cu cititorii stăm mai prost. Aveți idee de ce?

M.S.:Discuția despre numărul cititorilor din România, disproporționat în raport cu oferta de carte, este deja „clasicizată”, așa că n-aș mai intra pe acest „teritoriu”. Am, însă, o întrebare care nu-mi dă pace: oare cum se explică faptul că vînzarea de carte dedicată copiilor pînă în 6 ani – cărțile pe care le citesc părinții celor mici, de drag sau pur și simplu pentru că așa se face – are vînzări atît de bune, iar volumele dedicate școlarilor mici sau mai mari, cînd cei mici pot să citească siguri, stau mai slab în vînzări? Poate că este de meditat asupra acestei situații…

C.T.:Și pe vremuri la librăriile de la noi se vindeau diverse alte chestii, mai ales jucării și rechizite școlare. Acum ce se vinde mai mult prin librăriile acestei companii?

M.S.:Astăzi, proporția este de 60% – obiecte de papetărie, 40% – carte. Dar, și țin să subliniez, CLB înseamnă doar produse de calitate, nu facem rabat! Noi am impus unul dintre bestseller-urile în papetărie: „Caietul Peștișor”.În ultimii ani, încercăm să diversificăm și segmentul de „obiecte-cadou”, pentru că, în cartiere, noi sîntem și o soluție la tot ce înseamnă potențiale cadouri de calitate. Lumea ne calcă pragul adesea și, din acest motiv, ne-am diversificat mult oferta și pe acest segment.

C.T.:Cum stați cu concurența, adică cu librăriile Humanitas și Cărturești și cu ceea ce vînd și supermarket-urile?

M.S.:Eu mi-am acceptat concurența din prima secundă: o studiez cu atenție și învăț de la ea. Pentru noi, concurența a însemnat un factor care ne-a stimulat: ne-a forțat să găsim soluții, astfel încît să rămînem un partener serios. Am renovat spații. În plus, în toți acești ani, am încercat să ajutăm la profesionalizarea angajaților, am organizat pentru aceștia seminarii cu specialiști din Germania, țara cu cea mai mare piață de carte din Europa. Mai știți și alte lanțuri de distribuție care să organizeze, cu o ritmicitate asumată, seminarii pentru profesionalizarea angajaților? Ne străduim…

C.T.:O prietenă comună îmi spunea că Marietei Seba i se datorează existența acestei companii. Ce înseamnă asta, pe fapte?

M.S.:Pe mine, anii ’90 m-au prins pregătită. Absolventă de ASE și de Drept, eram, într-un fel, „pachetul” de informații în stare să mute lucrurile din loc. De multe ori, cînd ne împotmoleam prin diverse birouri în semnarea cîte unui act – ori poate că actele doar erau plănuite să se împotmolească –, eu știam să le spun cu exactitate celor cu care dialogam toate paragrafele din lege care justifică semnarea fiecărei cereri de-ale noastre, precum și aplicarea lor pe domeniul economic. Acum câțiva ani, Octavian Radu, fondatorul Diverta, spunea, în glumă, desigur, că lîngă numele CLB, pe siglă, ar trebui adăugat numele meu. Iar treaba asta, nu sînt meschină, m-a flatat. În același timp, însă, nu pot să nu recunosc faptul că sprijinul colegilor a contat enorm: energia lor e parte din istoria CLB. Privatizarea CLB este o bucată din istoria României post-decembriste, în care efuziunea maselor a jucat un rol decisiv.

C.T.:În librăriile companiei nu prea se întîmplă lansări de carte, ca la concurență.  De ce?

M.S.:Evenimente se întîmplă dacă ai nervi să le organizezi. Însă, dacă vrei să fie și decente, trebuie să ai spațiu să le găzduiești. În librăriile de cartiere nu se pune problema, nu avem spațiu, dar la Salonul Cărții „Luceafărul” din Bulevardul Unirii 10, inaugurat acum cîțiva ani, organizăm adesea evenimente: lansări de carte sau evenimente dedicate profesioniștilor. Și, sigur, să nu uităm de Librăria „Mihail Sadoveanu”: cît încă aveam spațiul din Bulevardul Magheru, lansările aici erau o tradiție. În prezent, lansările se desfășoară la subsolul noii librării „Mihail Sadoveanu” din Edgar Quinet.

C.T.:Ce mai înseamnă azi o librărie de cartier în București?

M.S.:După socotelile noastre, înseamnă pur și simplu CLB. În cartiere, putem contabiliza filiale CLB în care bunicii și-au adus copiii, apoi și-au adus nepoții la „librăria de la colțul străzii”. Există încă librari care reprezintă mici „instanțe” în zona pe care o acoperă. Întrebați, vă rog, pe cei din Teiul Doamnei cine le face recomandări, și veți auzi numele doamnei Saioc de la Librăria 127, întrebați doamnele fine din centru ce librari de încredere cunosc și vă vor spune numele doamnei Munteanu, colega noastră neobosită care, și la 90 de ani, organizează în continuare evenimente în rețeaua CLB. Sînt doar două nume care îmi vin în minte, dar vă asigur că fiecare librar CLB are o „familie” a sa de clienți fideli, oriunde în București.

1.520 de vizualizări