Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

LIVIU ANTONESEI: „Curios este că avem la Iași o străduță, o piațetă și o placă memorială care nemuresc un eveniment care nu a avut loc!”

Zoom LIVIU ANTONESEI: „Curios este că avem la Iași o străduță, o piațetă și o placă memorială care nemuresc un eveniment care nu a avut loc!”

A fost unul dintre puținii care s-au încontrat pe față cu Ceaușescu. Liviu Antonesei spune acum de ce n-a început revoluția la Iași și ce a fost cu Frontul Popular Român care chema la protest în 14 decembrie 1989, la Iași.

Cristian Teodorescu: Cum ai devenit disident pe vremea lui Ceaușescu?

Liviu Antonesei: Cuvîntul „disident” e greu și nu foarte potrivit. Eu nu eram membru de partid, deci nu a trebuit să mă separ de vreo organizație prin disidență. Și nici nu cred că am făcut lucruri atît de importante cît alții. Pur și simplu, structura mea este una nonconformistă, din copilărie nu mi-a plăcut să iau totul de-a gata, pe nemestecate. În general, nu spuneam ceea ce nu gîndeam, chiar dacă o bună parte din viață nu am spus tot ceea ce gîndeam, cel puțin nu direct. La un moment dat, asta nu m-a mai mulțumit și am adoptat o conduită aplicată și de alții, „Mă supun, dar spun”. Probabil atunci au început necazurile, supraveghere, anchete, interogatorii, începînd cu marea anchetă din jurul revistelor studențești ieșene Opinia studențească și Dialog, din 18 mai 1983, și terminate – dacă s-au terminat atunci! – pe 23 decembrie 1989. Am ales pentru felul meu de conduită termenul „refuznik”, dacă o fi potrivit…

C.T.: Dar alți intelectuali ieșeni despre care aflam atunci de la Europa Liberă?

L.A.: Toți cei care au luat într-un fel sau altul atitudine au ieșit din creuzetul celor două reviste. Ancheta din 1983 ne-a ajutat să ne trezim, să devenim tot mai conștienți de aberațiile lumii în care trăiam. După o fază mai reținută și parțial clandestină – trimiterea revistelor studențești și a unor articole anonime la Europa Liberă, aluzii și fitile pe unde mai reușeam să publicăm cîte ceva –, unii dintre noi au trecut la acte de nesupunere și protest deschise. Mai întîi, din iarna lui 1988, Dan Petrescu, cu interviuri în presa străină, scrisori deschise prin Europa Liberă, articole etc., apoi Liviu Cangeopol, cu un interviu la Libération, cu un titlu foarte bun, “Fii mulțumit, domnule Ceaușescu, vei rămîne în istorie”… Eu am început faza pe față, ca să spun așa, în mai 1989, cu refuzul de a mai publica în România cîtă vreme există scriitori interziși – era vorba despre Mircea Dinescu și de cei șapte scriitori care s-au solidarizat cu el. Apoi, în august, am început să adun semnături pentru scrisoarea de protest, inițiată de Dan Petrescu, împotriva realegerii lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres. La începutul lui octombrie, scrisoarea a apărut în presa internațională, semnată de aproape douăzeci de persoane, între care Doina Cornea, intelectuali și muncitori, din Iași, București, Focșani, Cluj, Dej… După care a început micul calvar al represiunii. De la Iași, în afară de Dan și de mine, au semnat Luca Pițu, Gabriela Iavolschi, fostul deținut politic Alexandru Tacu, muncitorii Filip Răduți, Eugen Amarandei…

C.T.: De ce n-a început revoluția din 1989 la Iași?

L.A.: Greu de spus, chiar după atîta vreme, dar pot da niște elemente. Iașiul era cel mai apropiat mare oraș de granița cu URSS, poate nu era un loc potrivit. Poate a fost un fel de atragere a atenției spre Iași, ca Timișoara să fie lăsată mai „în voie”. Oricum, pe 14 decembrie, zona centrală era sub ocupația Miliției, Securității, pompierilor cu tunuri de apă și grănicerilor. Stațiile de tramvai fuseseră mutate la o sută de metri de Piața Unirii, nu s-ar fi putut organiza nimic, chiar dacă ar fi existat o intenție serioasă. La jumătatea anilor ’90, am prefațat cartea Sfîrșiturile comunismului de Françoise Thom. Acolo am citit că Fronturile Populare din URSS fuseseră create în martie 1988 de KGB, pentru a oferi lui Gorbaciov un sprijin în reforme, partidul fiind sclerozat și reacționar. Că apoi Fronturile s-au autonomizat și au devenit tăvălug în spargerea URSS e altă poveste, efectul bulgărelui de zăpadă. Ei bine, organizația care chema la protest pe 14 decembrie se numea Frontul Popular Român! Curios este că avem la Iași o străduță, o piațetă și o placă memorială care nemuresc un eveniment care nu a avut loc!

C.T.: Ce făcea atunci Securitatea de la Iași?

L.A.: Din documentele găsite în biroul prim-secretarei partidului pe județ am aflat că Securitatea nu stătea degeaba, ne urmărea pe noi, dar și starea de spirit generală din oraș și județ, și transmitea mai multe informări pe zi puterii politice. Munceau la greu băieții. Aveam să aflu mai multe detalii și din partea din dosarele mele recuperată acum vreo zece ani…

C.T.: Revoluție, revoltă, lovitură de stat?

L.A.: Cred că îți aduci aminte că întrebarea obsedantă a anului 1990 a fost nu „A fost sau n-a fost?”, ca să citez titlul excelentului film al lui Corneliu Porumboiu, ci dacă a fost revoltă spontană sau lovitură de stat. Am pus și eu această întrebare în interviurile, vreo 15, luate în acel an, în țară și la Paris, unor personalități ale vieții publice. Cel mai bun răspuns mi l-a dat Al. Paleologu: „A fost o revoltă spontană, dar spontaneitatea a fost puternic stimulată”. Pe de altă parte, o revoluție este o lovitură de stat în măsura în care înlocuiește o întreagă structură de putere cu alta, un regim cu altul. Este întîlnirea, mai mult sau mai puțin fericită, dintre o revoltă populară și o lovitură dată de cei din interiorul clasei dominante. Așa a fost și la 1848, cînd schimbările n-au fost propuse de burghezia incipientă, nici de clasa muncitoare inexistentă, nici de țărănimea inertă, ci de tinerii boieri școliți în Apus, care propuneau măsuri împotriva propriilor interese de clasă și personale. Împroprietărirea țăranilor nu se putea face decît din pămînturile lor, votul universal însemna renunțarea la monopolul politic, iar educația generală la cel al savoir-ului. De asta îi și putem numi Părinți Fondatori ai României moderne. Din păcate, partea complotistă a revoluției de la 1989 nu dorea decît conservarea puterii, nu a avut obiective atît de generoase. Și a fost pe deasupra și cu vărsare de sînge, nu ca în țările comuniste din jur. Nu mai intru în dtealii, le cam cunoaștem.

C.T.: De ce nu mai faci politică, ci doar o comentezi?

L.A.: Prima mea declarație publică după 22 decembrie 1989, pentru că mulți mă îndemnau să fac un partid, să intru într-un partid, a fost că nu doresc să fac politică, ci să revin la literatură și să mă implic civic. Ceea ce am și făcut în primii ani. Apoi, din Alianța Civică, la apariția căreia am participat și în conducerea căreia am fost, m-am trezit membru de partid în PAC, iar în 1996, cînd am cîștigat alegerile locale în județ, președinte al acestuia cu sula în coaste. În acordul de guvernare locală eram singurul acceptat de toate părțile. După mai puțin de trei ani, m-am retras din politică și administrație. Îmi amintesc o declarație de atunci: „Am făcut politică în ilegalitate, în opoziție și la putere, e destul”…

C.T.: Ai avut un proces, ca pîrît, cu Gabriel Liiceanu. Cum a venit asta?

L.A.: Este una dintre cele mai ciudate întîmplări postdecembriste prin care am trecut. Într-un interviu de 20 de pagini acordat unei doctorande, care se ocupa de intelighenția românească din 1990 încoace, sînt vreo 17 rînduri în care vorbesc despre G.L. Nimic nou, lucruri care s-au tot spus, ba chiar pe un ton mult mai puțin civilizat decît al meu. Deci un om care lucrează cu cuvintele, adesea deloc blînd, m-a dat în judecată pentru un fel de „delict de opinie”, ceea ce nu mi s-a întîmplat înainte de 1989! Am cîștigat procesul, mai am cîteva zile pînă aflu dacă adversarii mei fac apel și dacă o iau de la capăt…

C.T.: Ce ar putea să le aducă Brexit-ul românilor din Marea Britanie?

L.A.: Pentru cei care au obținut cetățenia britanică nu vor fi probleme mari, dar ei sînt puțini. Pentru ceillalți, mai numeroși, totul depinde de cum va arăta în final documentul de divorț dintre Regatul Unit și UE…

C.T.: Dar lumii?

L.A.:  Mai întîi trebuie să ne gîndim la Marea Britanie. Alegerile recente, în ciuda victoriei zdrobitoare a conservatorilor lui Boris Johnson, au adus și o victorie clară forțelor independentiste în Scoția și Irlanda de Nord. Nu cred că Boris Johnson poate bloca la infinit un nou referendum în Scoția, unde majoritatea populației nu dorește ieșirea din UE. Ar putea urma, după vechea destrămare a imperiului în care soarele nu apunea niciodată, și dizolvarea Regatului Unit… În ce privește lumea, multe depind de demiterea sau nu a lui Donald Trump. Dacă demiterea nu reușește, ne putem imagina o axă Londra-Washington clar îndreptată împotriva UE. Un pol de putere care va diviza Occidentul în fața unei Rusii tot mai agresive și a unor puteri, nu doar economice, în creștere.

C.T.: La ce mai folosesc azi poeții, inclusiv tu?

L.A.: La întrebarea lui Holderlin, comentată și de Heidegger – Und wozu Dichter in durftiger Zeit –, aș răspunde că mai ales în asemenea vremuri poeții pot fi de un oarecare folos. În ce mă privește, nici nu pot face altceva, eu nu mă apuc premeditat să scriu poezii, poeziile îmi vin de la sine dacă sînt atent și pregătit să le primesc. Să ne gîndim și la cum ar arăta limba dacă nu ar mai lucra asupra ei poeții, scriitorii în general…

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Degeaba, anticomunistul postcomunist, lunecosul unguent intelectual Gabriel “Sigfried & Marcello” Liiceanu ii va face felul.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Șato falit

    21 ianuarie 2020

    Anul trecut, cam pe vremea asta, am intrat ca un domn într-o bancă, fluturîndu-mi hlamida gloriei, și am ieșit într-o jumătate de oră, ponosit ca un homles fără pensie și […]

  • Pe cale de dispariție

    21 ianuarie 2020

    Gîndacul croitor al stejarului a apărat Valea Oltului mai îndîrjit decît au făcut-o dacii lui Scorillo și ai lui Decebal. A oprit buldozerele, planul de fezabilitate și fondurile europene doar […]

  • Răul cel mai cinic

    21 ianuarie 2020

    A devenit extrem de plictisitoare, ba pe alocuri chiar enervantă, mantra asta cu alesul între răul cel mai mic și răul cel mai mare. Sunt din ce în ce mai […]

  • Constituție, prostituție…

    14 ianuarie 2020

    A existat, după 1990, un moment încare Constituția României putea fi modificată, schimbată în bine. Era epoca în care o alianță politică obținuse peste 60% din locurile din Parlament. Se […]

  • Istoria în adormire

    14 ianuarie 2020

    Dacă turiștii sovietici înarmați cu drujbe, fitile de lampă și scrumbii afumate nu s-au sfiit în decembrie ‘89 să se cațăre pe acoperișurile caselor conspirative ale Securității și să tragă […]