E prorectorul Universității București, istoric literar specialist mai ales în Caragiale, dar și în alți clasici români. Liviu Papadima a publicat cărți și articole în țară și în străinătate, a fost consilier al președintelui Constantinescu și, în ciuda multelor funcții pe care le-a avut de-a lungul timpului, nu și-a pierdut umorul.
Cristian Teodorescu: Cum e, de fapt, cu actualitatea lui Caragiale? El se ține de capul nostru sau noi ne încăpățînăm să ne ținem de capul lui?
Liviu Papadima: Caragiale a fost citit, înțeles, interpretat (de critici, de istorici, de dascăli și elevi, de actori și regizori) în fel și chip – schimbîndu-și chipul și felul de-a vedea lumea după cum s-au schimbat vremurile. Ibrăileanu îl vedea ca pe un mare sociolog fără patalama. Lovinescu îl credea atît de robit epocii lui, prin temele și personajele care-i populează creația, încît era convins că posteritatea nu-l va mai putea citi decît cu dicționarul în mînă. Anii ’50 l-au reabilitat ca ”ideolog”, critic acerb al societății burghezo-moșierești. De la Eugen Ionescu încoace am fost persuadați să-l considerăm un vizionar al condiției umane puse sub semnul absurdului existențial. Iorgulescu, Pintilie ni l-au redat drept un profet al mizerabilismului coșmaresc ceaușist… Caragiale, cuminte, ca nenea Anghelache, n-a vrut să răspunză… Iar dac-ar fi răspuns, ne-ar fi sfătuit, înțelepțește, să umblăm cu opera lui după rețeta lui Farfuridi: ”Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…” Din această dilemă, într-adevăr, nu putem ieși.
C.T.: „Ce coruptă soțietate!”, zice cătrănit Zaharia Trahanache – totuși, prin comparație, corupții lui Caragiale par mici copii față de corupții pe azi. A progresat corupția?
L.P.: Păi, nu voința de progres e cea care ne mînă? ”Că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe.” Altminteri, ”se duce dracului rapița”!
C.T.: Autorul Nopții furtunoase avea o părere proastă despre polițiști, dar îi respecta pe judecători, pe care nu i-a dat niciodată în tărbacă. Azi ar mai fi la fel de încrezător în împărțitorii dreptății de la noi?
L.P.: Cel mai mult i-a plăcut lui Caragiale de judecătorii… de la Berlin. ”Citim în micul Ecoul patriei, ebdomadar din urbea X…, titlu mare pe prima pagină: «Panamaua de la noi!… Potlogăriile foastei administrații!… Mișeliile se dau la lumină!… Jaf în avutul public!… În sfîrșit!… Jos masca!… Hoții la pușcărie!…» Citim apoi în Glasul țării, tot mic, tot ebdomadar, tot din urbea X…, titlu tot mare și tot pe prima pagină: «Mișeleasca înscenare!… Goana infamă contra cetățenilor onorabili!… Regimul proscripțiunilor și al terorii!… Cetățeni fruntași închiși ca tîlhari în ajunul alegerilor!… Ministrul fără de lege!… Procurorul zbir!… Nedemnul nepot demn de unchiul nedemn!… Vom vedea!… Sînt judecători la Berlin!…». N-am fost prin sălile de tribunal în care se împarte Justiția română. După comentariile iscate de fiecare proces de răsunet, nu m-aș mira să dau tot peste Leanca și Iancu Zugravu. În orice caz, onoarea ”nereperată” a celor care ajung în fața instanței rămîne o temă la ordinea zilei. Noroc că-l mai avem și azi pe dom’ Mitică, reperatorul…
C.T.: „Cine mănîncă poporul să meargă la cremenal!” (jupîn Dumitrache). Acum, dacă-s de-ai noștri, zicem că sînt victimele unor procese politice. Doar ceilalți trebuie să meargă la mititica. Cum vine asta – pentru unii Justiția e chioară, iar pentru alții e legată la ochi?
L.P.: Așa-i într-un stat constituțional. „«Curat violare de domiciliu! da’ umflați-l!» Și l-au umflat.” Precum ziceam: ”Curat constituțional! Muzica! Muzica!”
C.T.: „Știi ce-ar trebui la noi? O tiranie ca-n Rusia!” (Nae). La prima vedere, nu ne mai place modelul rusesc, dar atunci de ce vrem ca președintele să fie un tătuc al patriei?
L.P.: Dacă mă iei cu rușii, nu-ți pot răspunde altminteri decît: ”Ce să caute neamțul în Bulgaria?”. Ademenirea ”tătucului” nu ne-a părăsit, de la pașoptiști încoace, trecînd prin Eminescu – ”Unde ești tu, Țepeș doamne?” – fără a-l cruța nici pe Caragiale însuși. Iată ce scria acesta în 1907. Din primăvară pînă-n toamnă: ”Ar trebui o francă lovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptățirii raționale și echitabile a producătorilor, și înfrînării speculatorilor de tot soiul. ș…ț Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mîine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeași nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Și este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în așa înalte împrejurări – Regele. Da, El ar putea… dar ar trebui să și vrea…”
C.T.: „Pupat toți Piața Endependenți!” (Telegrame). Atunci era pe față, acum pupăturile astea le recunoști doar după voturile din Parlament. Ce-avem noi, de fapt – o clasă sau o frăție politică?
L.P.: Cum adică? ”Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atîrnă binele țării și de la binele țării atîrnă binele nostru…” Și, mai presus de orice, ”Să mă ierți și să mă iubești! (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți sîntem români!… mai mult sau mai puțin onești!” (Cațavencu către Tipătescu)
C.T.: „Și la bieții cerșetori nu le-a dat nimic!” Dacă cerșetorii ar fi avut drept de vot și pe vremea lui Caragiale, ar mai fi rămas ei cu ochii în soare?
L.P.: Ce spui tu acolo? Și pe vremea lui Caragiale, în momente de răscruce, nația era chemată să-și afirme voința. Iată: ”Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămînă a stat zi și noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 Fevruarie. De cîte ori ieșeam de la școală, iscăleam toți da, și fiecare de mai multe ori… De mici aveam sentimente civice în orașul meu natal!”
C.T.: „Ce noroc pe chioara lui Cănuță!” (Kir Ianulea). Azi, urmașele îndrăcitei Acrivița umblă după căsătorii sau amoruri libere de pricopseală ca să intre în politică. În asta constă emanciparea politică a rrromâncei de azi?
L.P.: Păi, se arată și ea cam singură și ambetată…
C.T.: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm.” (Rică Venturiano, studinte în drept și publicist). Dar dacă Vocea patriotului naționale ar fi tot cîrmit-o, după împrejurări și după culoarea politică a sponsorilor, ar mai fi studiat gazeta jupîn Dumitrache și ipistatul și l-ar mai fi ținut pe R.Vent drept „de-al nostru, din popor”?
L.P.: Orice student capabil va izbuti, fie și după șapte-opt ani, să-și capete binemeritata licență, spre mîndria părinților și bucuria colegilor. Așa, de pildă, Coriolan Drăgănescu, și el înzestrat cu vocația înnăscută de om al legii. ”Acesta era Coriolan Drăgănescu… Și cu toată prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu și-a neglijat studiile decît foarte puțin.”
C.T.: „Care nu se mai poate, mă-nțelegi!” (Nae). Pe vremea lui Caragiale, studenții erau cei care ieșeau în piață, să protesteze, la statuia lui Mihai Viteazul, cînd li se părea că nu se mai poate. Acum, media de vîrstă a celor care protestează în piață a crescut. Trebuie să-i numărăm aici și pe foștii studenți, unii ajunși la vîrste venerabile?
L.P.: Cum să nu! Foști sau actuali. Vezi, de pildă, Atmosferă încărcată:
”– Mă iertați, domnilor, dar… cu cine am, mă rog, onoarea?
– Cu studenți! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…”
C.T.: „Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei.” (Lanțul slăbiciunilor). Elevul trece clasa, în urma unei „pile” salvatoare. Azi există cel puțin două categorii de loaze. Una ai cărei reprezentanți trec clasa prin intervenții și „atenții” pentru profesori. Cealaltă a absolvenților care-și dau doctoratul furînd munca altora. Adică urmașii lui Marius Chicoș Rostogan au ajuns și îndrumători de doctorate?
L.P.: Poate doar printr-un soi de șpiritismus… Dragă Cristi, n-am ce-i face, lui Caragiale tot Caragiale e cel mai în măsură să-i răspundă… Cică Einstein i-ar fi enervat pe confrații fizicieni atunci cînd, fiindcă niște rezultate experimentale ridicau semne de întrebare asupra teoriei relativității, ar fi zis că, dacă experimentele contrazic teoria, cu siguranță acestea sînt greșite. O colegă de la Litere, care acum nu mai e printre noi, Antoaneta Tănăsescu, zicea, oarecum similar, însă spre desfătarea colegilor, că dacă dai peste vreun lucru care nu-și are corespondentul în Caragialia, înseamnă că acel lucru nu există. N-aș vrea să închei sumbru, bacovian, cum că pe-aceleași vremuri ne-am găsi. Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului și nouă ce ne e dat.
