Lovește Tări cu absurdul, cum lovește-n clopot surdul

E straniu că nu avem încă un minister al comisiilor speciale, ordinare, imaginare, de orice fel.

Ultima fiță, scoasă de Tăriceanu este o Comisie pentru Adevăr și Reconciliere. Ce ține pe lumea asta mai mult de absurd – în proză, în filosofie, în viață – decât alăturarea cuvintelor ”comisie” și ”adevăr”? Cu cât aceste cuvinte sunt mai aproape unul de altul, cu atât se aprinde mai puternic becul roșu de la Institutul pentru Cercetarea Absurdului (ICA) de la Tecuci.

Adevărul deci despre justiție, DNA, procurori, societate în genere ar urma să fie stabilit de un fel de Manda pentru ca apoi să fie votat în Parlament probabil de un fel de majoritate. Iar Opoziția, nenorocită cum o știm, bineînțeles, că va vota împotriva adevărului. Dar nu, nu, stați, că se va face și o reconciliere.

Despre reconciliere Tăriceanu are o idee ceva mia clară, ba chiar a întins o mână adversarilor, un fel de reconciliere mică, înaintea marii reconcilieri pe care o va face comisia de specialitate.

Mânuța întinsă de Tăriceanu duce următorul mesaj : ”Epoca ‘Orban-ilor’, valeţi ai sistemului, care îndeplinesc ordinele primite, inclusiv prin depunerea unei plângeri penale ridicole împotriva premierului, trebuie să apună.”
Mi-e greu să cred că Orban, după un asemenea mesaj, nu îl sună imediat pe Tăriceanu să-i spună cu lacrimi în ochi: Frate, te iert, te iubesc!

O fi el absurd Tăriceanu, dar nu e prost. Nu în cazul de față cel puțin. El propune o amnistiere individuală, declanșând, astfel, un fel de concurs al denunțurilor: ” toţi oamenii din justiţie şi servicii care ies public şi oferă informaţii despre abuzurile generate de protocoale nu vor avea de suferit. Sunt sigur că mulţi procurori sau judecători au acţionat sub presiune, nu din proprie iniţiativă, iar scopul este să curăţăm sistemul, nu să începem o vânătoare de oameni”.

Of, știam eu că nu avem de-a face cu Absurdul, ci cu o variantă dâmbovițeană de instigare la tunătorie.