Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

LUCIAN DAN TEODOROVICI: „A fost, indiscutabil, cel mai dificil, frustrant, stresant an din viața mea. Dar am scos-o la capăt“

Zoom LUCIAN DAN TEODOROVICI: „A fost, indiscutabil, cel mai dificil, frustrant, stresant an din viața mea. Dar am scos-o la capăt“

Cu toate piedicile pandemiei, Lucian Dan Teodorovici, care este directorul Muzeului Literaturii Române din Iași, a înființat cinci muzee și restaurează încă cinci, printre care și Bojdeuca lui Creangă. Zece povești de succes ale unui romancier de succes, care se descurcă excelent și în labirintul administrației.

Cristian Teodorescu: De cînd te ocupi de soarta Muzeului Literaturii din Iași, aud că muzeul a făcut cinci pui. Cum îi cheamă și cu se ocupă?

Lucian Dan Teodorovici: Cam așa ceva. Puii stau să facă ochi. Mai exact, pe 29 iulie se va deschide întregul complex numit Casa Muzeelor, care cuprinde cele cinci muzee noi. Unul dintre ele însă, Muzeul Pogromului de la Iași, se deschide înaintea celorlalte, anume pe 30 iunie, căci în perioada 27-30 iunie vor fi o seamă de evenimente prilejuite de comemorarea a 80 de ani de la nenorocirea din 1941. Muzeul e realizat de Institutul „Elie Wiesel“ din București, în colaborare cu Consiliul Județean Iași, iar noi îl vom prelua în administrare. Celelalte patru, de astă dată realizate chiar de noi, adică MNLR Iași, în colaborare cu artiști și diverși alți parteneri, sînt: Muzeul Literaturii Române (mutat din Casa Pogor, reinventat aici, căci acolo va fi Muzeul Junimii), Muzeul Poezie(i), Muzeul Teatrului Evreiesc în România și Muzeul Copilăriei în Comunism. Sînt muzee pe care ni le-am dorit altfel: cu o etalare a exponatelor mai puțin conservatoare, cu o privire postmodernă asupra literaturii, iar aici excelează Muzeul Poezie(i), realizat de (super)artistul vizual Ion Barbu, care-i de fapt o expoziție permanentă de artă dedicată ideii de poezie, cu pictopoeme și numeroase instalații artistice. O frumusețe, zic eu. Dar și în Muzeul Literaturii Române sînt asemenea săli speciale, precum una dedicată memoriei lui Emil Brumaru, numită „Rezervația de îngeri“, realizată de artistul Felix Aftene, alta intitulată „Boema ieșeană“, făcută tot de Ion Barbu, sau sala ce încheie turul muzeal, numită „ABIS.03“ și construită pe baza unei metafore literare de artistul Matei Bejenaru. N-o să dau tot din casă, mai sînt și alte săli care, sînt sigur, vor surprinde, dar muzeele astea trebuie vizitate. Eu sînt convins că vor deveni repere importante pentru Iași.

C.T.: Dar mai înainte nu s-a putut sau ce?

L.D.T.: Nu-mi place să vorbesc despre „înainte“, mai ales polemic. Și nici nu simt nevoia. S-au făcut lucruri grozave și în anii trecuți, de la crearea unui muzeu nou, anume Casa „Costache Negruzzi“ din Trifești, în 1995, pînă la mari evenimente precum FILIT sau Șotron, începute în 2013-2014. În ceea ce mă privește, continuînd celelalte proiecte, am mizat încă de la elaborarea proiectului propriu de management pe patrimoniul mobil și imobil. Erau necesare restaurări, căci multe clădiri se aflau într-o situație deloc bună, și era necesară, din punctul meu de vedere, o reinterpretare a modului de expunere, o actualizare care să ne fixeze în secolul XXI.

C.T.: Cum i-ai convins pe diriguitorii banilor să deschidă punga pentru muzeele astea?

L.D.T.: Asta-i o întrebare grea, pentru că ar fi prilej de sprîncene ridicate dacă aș risca vreo laudă către mediul politico-administrativ, căci noi sîntem instituție subordonată financiar Consiliului Județean Iași. Iar eu, în general, mă feresc să vin cu laude chiar și-atunci cînd ele ar fi meritate, tocmai ca să nu las loc de alte interpretări. Mă străduiesc adică să-mi văd apolitic de treabă. Pot totuși spune că anul ăsta am avut un buget suficient pentru necesitățile noastre, ca instituție, iar oamenii din administrația locală au înțeles de ce și cît ne e necesar. Dar să știi că nu ne-am bazat atît de mult pe banii publici, cît pe sprijinul comunității și al artiștilor. Îi sînt foarte recunoscător lui Ion Barbu, de pildă, pentru ce a făcut la Muzeul Poezie(i), le sînt recunoscător lui Felix Aftene și lui Matei Bejenaru, care ne-au venit în ajutor cu idei și muncă propriu-zisă la realizarea acelor spații grozave despre care am pomenit. Îi mulțumesc mult și Irinei Schrotter, care s-a implicat prin realizarea și donarea a patru costume de epocă. Sindicatul din învățămînt, USLIP, a donat apoi o întreagă sală de clasă pentru Muzeul Copilăriei în Comunism. Ne-au ajutat diverse alte instituții, să știi, au venit lîngă noi mulți oameni, cu munca lor, cu donații, cu sponsorizări, pentru că au înțeles importanța muzeelor pentru comunitate și, mai ales, dorința noastră de a face ceva mai puțin obișnuit.

C.T.: Nu s-a găsit nimeni la Iași să se întrebe „Muzee ne trebuie nouă?“?

L.D.T.: Ei, cum s-ar fi putut evita asemenea întrebări? Oamenii s-au întrebat de-a lungul vremii de ce FILIT, în loc de drumuri, de ce muzee, în loc de școli sau spitale. Greșeala, aici, e că se pun în balanță unele cu celelalte, că se folosește acest „versus“ între ele. De fapt, să fim serioși, nu se fac muzee în locul drumurilor. E absurd să crezi că decidenții renunță la realizarea unui drum ca să dea bani pentru cultură – am vrea să se întîmple așa, dar… În fine, nu dezvolt. Modul în care obții banii, fie de la finanțator, fie din alte surse, e o chestiune de management. Dar nicidecum nu luăm fonduri destinate altor proiecte.

C.T.: Dar cu recondiționarea celorlalte cinci muzee cum e?

L.D.T.: Acolo e vorba despre fonduri europene. Și e mai mult decît o recondiționare, sînt restaurări complete. Două muzee, anume Casa „Dosoftei“ și Casa „Pogor“, au fost deja finalizate (mă rog, Muzeul „Pogor“ va fi predat pe 17 iulie, anul ăsta). Un al treilea, care stătea închis de mai bine de un deceniu, adică Muzeul „Nicolae Gane“, este în lucru, va fi gata cel tîrziu în 2023. Iar Bojdeuca „Ion Creangă“ va intra la începutul anului viitor în restaurare, căci au fost încheiate mai toate etapele birocratice. Cele patru sînt proiecte începute după 2017 și sînt realizate de Consiliul Județean Iași, pe fonduri europene, cum spuneam. Evident, cu implicarea noastră, căci nu se putea altfel. Un al cincilea, pe fonduri proprii, este Casa „Vasile Alecsandri“ din Mircești. Aici situația e foarte încurcată legal încă din 2009, cînd imobilul a fost cîștigat în instanță de Academia Română. Așa încît a fost imposibil să fie inclus în vreun proiect de restaurare al CJ Iași, căci nu județul e proprietarul. Casa s-a degradat teribil, iar anul trecut au căzut chiar bucăți din tavan. N-am mai rezistat și, în ciuda încurcăturii juridice, am trecut la reparații curente serioase, care au însemnat, în fapt, o renovare a clădirii.

C.T.: Acum, în pandemie, n-a fost greu să vă descurcați?

L.D.T.: Evident că a fost greu. Ni s-au îmbolnăvit oameni care munceau la renovări, am avut probleme imense cînd întreaga contabilitate a fost acasă, în concediu medical, or lucrul ăsta devine o nebunie pentru o instituție publică. A fost, indiscutabil, cel mai dificil, frustrant, stresant an din viața mea. Dar am scos-o la capăt pînă acum și cred c-o vom face și în continuare.

C.T.: Ieșenii intră prin muzee – sau o dată pe an, și atunci noaptea?

L.D.T.: Cele douăsprezece muzee care intrau în componența noastră pînă anul acesta au adunat cam o sută de mii de vizitatori pe an. Unii n-ar fi foarte impresionați, poate, de un asemenea număr. Dar el arată totuși că oamenii sînt interesați să viziteze muzee. Și, cu o ofertă diversă, numărul va crește, sînt convins. De pildă, în ultimii patru ani, s-a ajuns la o sută de mii pornind de la șaptezeci-optzeci de mii de vizitatori. Iar acum, cu cele cinci muzee noi, vom avea alte puncte de reper foarte importante. Sigur, pentru cîțiva ani va ieși din circuit Bojdeuca „Ion Creangă“, obiectiv care atrăgea aproape jumătate dintre vizitatorii noștri. Dar e important să intre în restaurare, căci lucrurile se fac cu bătaie lungă, nu pentru a-ți contabiliza realizările la capătul unui mandat managerial.

C.T.: Crezi că o să vină lumea din restul țării sau măcar din județele vecine să vadă aceste muzee?

L.D.T.: Sînt sigur. Acum vorbim așa, cam abstract, despre cinci muzee noi. Nu-i mare lucru, e o știre care poate trece aproape neobservată. A vorbi despre muzee, în general, poate părea cam plictisitor, sînt conștient de asta. Dar eu știu ce s-a construit aici, cît de mult s-au implicat partenerii noștri, cît au muncit colegii mei și mai ales cum au făcut-o. Și chiar te rog să-mi permiți o paranteză: oamenii ăștia care lucrează la stat, colegii mei, au făcut și fac un efort enorm, au pasiune, pierd seri și week-end-uri de dragul proiectelor, cu un profesionalism care, pe cuvînt, a depășit uneori experiențele mele din medii private. Măcar față de ei cred că e tare nedrept să tot citesc cît de nepricepuți și de chiulangii sînt angajații la stat. Or fi fiind destui care să justifice prejudecata asta, dar sînt și oameni precum cei la care m-am referit. Astfel încît, știind toate astea, sînt convins că, după ce muzeele vor fi deschise, ele vor vorbi de la sine. Iar vorba bună va reuși să treacă, mă gîndesc, dincolo de limitele județului Iași. Așa încît da, mă aștept să vină mulți vizitatori din țară și nu numai.

C.T.: Noi, în general, avem reputația că ni se cam rupe de trecut. Unii chiar teoretizează chestia asta, cu zicerea că trecutul trebuie lăsat în pace, ca să ne ocupăm de viitor. Cum ți se pare?

L.D.T.: Cu întrebarea asta aproape că mă obligi să dublez spațiul dialogului nostru, căci aș avea tare multe de spus. Dar o să mă limitez la esențial: eu privesc des spre trecut și țin enorm la tot ce ne-a rămas din el. Cred că trecutul ne definește și, în bună măsură, ne reprezintă. Poate nu atît pe „persoană fizică“, unde pot interveni multe nuanțe, dar ca societate. Preocuparea pentru trecut, cu momentele sale glorioase, dar și cu erorile sale grave, și mai ales asumarea lui reprezintă cea mai mare șansă pe care ne-o putem oferi pentru un prezent bun și-un viitor asemenea. Îmi dau seama cum sună, emfaza asta a cuvintelor poate fi deranjantă, dar ăsta-i adevărul meu, așa-l simt. Și cred că principala noastră preocupare ar cam trebui să fie aceea de a le crea un trecut bun celor care vor veni după noi.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Minoritatea lui Onan

    27 iulie 2021

    LGBT nu mai e ce-a fost. Buchetul erotic al diversității de sex și de gen a ajuns o pădure tropicală în care exploratorii descoperă, fără odihnă, specii noi. LGBT e […]

  • Când au băgat ăștia și prostie în vaccin?

    27 iulie 2021

    Campania publicitară a Guvernului ne spune că vaccinul conține o sumedenie de lucruri. Realmente o sumedenie. Și toate, aproape toate sunt aspiraționale, pentru diverse segmente ale populației. Dar, pentru că […]

  • La vache qui rit

    27 iulie 2021

    Fîntînă cu găleata furată de-un calic la care se închinară-nsetații șapte veacuri, pe miriștea cu părul uscat de borangic, în țara unde parcă nu s-a-ntîmplat nimic, Istoria bolește și nimeni […]

  • Strigături oltenești cu ocazia celei de-a patra descălecări a pandemiei

    20 iulie 2021

    Biată Coană-a Europii stă cu ochii pe colac, suferă de boala popii, ține mila sub capac. Patimă neîntreruptă de COVID și de buget, vino, lady, prin conductă, că te-aștept la […]

  • România ignorantă

    20 iulie 2021

    Modești și neobosiți, acești copii își trăiesc succesul în tăcere. Din mințile lor izvorăște toată frumusețea care lipsește unei țări întregi. Pe medaliile lor, din care s-ar putea clădi un […]