ICR-ul, Boroianu și Breban, Nichita de Iași. Viziunea scriitorului.
Reporter: Cartea ta cu sinucigași și ICR-ul de astăzi. Circul avea o limită, ICR-ul are?
Lucian Dan Teodorovici: La mine-n roman un tip stă năuc pe un pervaz și așteaptă să-i vină cheful de sinucidere. La ICR-ul înnoit, văd că pe pervaz s-a scos un ghiveci vechi, dintr-ăla cum aveau doamnele îndrăgostite de grădină care se mutaseră în blocuri comuniste. Și ghiveciul ăsta stă să cadă-n capul culturii române. Dacă ar avea cultura alte drumuri pe care să meargă la serviciu, n-ar fi nimic. Dar necazu-i că e nevoită să treacă pe sub pervazul cu pricina. Scuză-mi metaforele, te rog.
Rep.: Cum funcționează înțelegerea culturii la noi, în 2015, cînd ne lăudăm cu Internet, cu travel, cu deschidere? De ce?
L.D.T.: Deschiderea asta are, cred eu, și ceva comic în ea. Ne căutăm de zor pe Google, ne dăm veseli cu capul de peretele virtual cînd am ajuns la 5.000 de friends… Problema e că-n mare parte ne dăm like-uri tot noi între noi, că tot noi scriem despre noi chiar și-n paginile virtuale listate pe Google. Bun, sînt un pic extremist în părerea asta, sînt și oameni faini pe care-i descoperi cu ajutorul Internetului, dar ce voiam eu să zic, exagerînd, e că o mare schimbare nu se simte totuși. Dacă ieși din zona ta, aia cu maximum 5.000 de „prieteni” selectați în ani și ani, și te duci la întîmplare pe diverse alte pagini de Facebook, o să vezi că tot cărțile cu diverse Ramone înjurate sînt mega-lăudate. Deci înțelegerea culturii funcționează cam ca-ntotdeauna. Sau măcar așa-mi pare mie.
Rep.: Cum arată Iașiul zilele astea, după deranjul cu Nichita? Fă-mi un reportaj scurt din cartierul tău.
L.D.T.: Dau să-nflorească teii în Copou. Și, pe cuvînt, par mai liniștiți, mai încrezători în viitorul lor. Iar asta – crezi, nu crezi – nu-i o metaforă. Sînt însă puțin frustrat în dialogul nostru. Ai auzit declarațiile fostei iubite a încă primarului ieșean, nu? Cele legate de violență domestică și altele. Păi, dacă tot ai început cu o trimitere la un roman al meu, acum parcă mi-ar veni să-ți povestesc o altă carte scrisă de mine, intitulată Atunci i-am ars două palme…
