LUCIAN DAN TEODOROVICI: „În ultima vreme, istoria pare că a intrat în epoca buldozerelor“

Observator lucid al societății noastre și al opiniilor care se vîntură la noi, în public și în particular, romancierul Lucian Dan Teodorovici nu e surprins de invitația auriștilor făcută studenților de la SNSPA, să se lase de facultate și să se înscrie la ei în partid. Și nici de faptul că unii vorbesc relaxat despre al treilea război mondial.

Cristian Teodorescu: Cum ți se pare îndemnul aurist ca studenții să plece de la SNSPA ca să înscrie la ei în partid?

Lucian Dan Teodorovici: Eu am deja de cîțiva ani coșmarul că se întoarce extremismul interbelic printre noi. Și chiar dacă o face sub formă de pastișă, nu e deloc mai puțin periculos. Întrebarea mi-a adus aminte de concediul meu de anul ăsta: am fost undeva în Apuseni, la o pensiune mică, cred că avea șase sau opt camere pentru oaspeți. La cinci minute după ce ne-am cazat, proprietarul s-a lansat la vorbă: „Ehe, am văzut că sînteți din Iași, bravo!“. N-am înțeles de ce merit un asemenea „bravo“ înflăcărat pentru simplul fapt că-s din Iași, așa că m-am mirat. „Păi, ați avut acolo un mare om: Corneliu Zelea Codreanu.“ M-am înfuriat, am făcut prostia să încerc să-i domolesc entuziasmul, evident că era imposibil. Cînd am rămas singur cu soția, am luat în calcul chiar să plecăm de la pensiunea aceea. Doar că deja plătiserăm, așa că în cele din urmă am hotărît să stăm, dar să îl evităm complet pe proprietar. Și l-am evitat, doar că în fiecare seară gazdele dădeau un soi de petrecere pe terasă, la care erau invitați toți cei cazați la ei. Noi eram singurii care nu ieșeam, din motivele deja descrise. Însă într-una dintre seri am rămas pînă mai tîrziu pe balcon și i-am auzit. Erau toți foarte aprinși: oculta, globalismul, America puseseră ochii pe România și, mai cu seamă, pe tinerii noștri. Toți comesenii conveniseră că s-au insinuat mai ales în școli și universități, băgîndu-le tinerilor tot felul de „prostii“ pro-NATO și pro-UE în cap. Din conversația lor era clar: mai avem o singură șansă, Putin, altfel va fi un dezastru. Dar nu discuția în sine m-a speriat, căci cunoaștem din păcate prea bine temele astea, ci faptul că toți oaspeții erau în perfect acord. Toți. Erau veniți din Constanța, din Timișoara, din Galați… Nu-i selectase nimeni, nu exista pe site nici o condiție să fii conspiraționist ca să te cazezi la acea pensiune. Pur și simplu, se nimeriseră acolo. Și toate celelalte familii rezonau sută la sută cu ideile alea. Sociologic n-o fi relevant, dar parcă e prea mare coincidența ca să n-o consider un fenomen. Așa-s privite de mulți școlile, mai cu seamă universitățile: un loc în care niște „vînduți“ vin să distrugă adevărul pe care Facebook-ul sau TikTok-ul îl exprimă limpede și sigur. Evident că SNSPA e cu atît mai mult inamicul care trebuie combătut. Iar electoratul de acest tip sînt sigur că aprobă aplaudînd.

C.T.: Pe cînd și îndemnuri către liceeni să lase cartea ca să se înscrie în AUR?

L.D.T.: Cred, de fapt doar sper, că într-un asemenea caz ar fi o reacție din partea legii, pentru că am vorbi de minori. Dar de mirat n-o să mă mire nici dacă se întîmplă asta. În ultima vreme, istoria pare că a intrat în epoca buldozerelor, am impresia că tot ce s-a construit bun în Europa și în lume după al doilea război mondial se dărîmă, iar teama mea e că UE, în ansamblu, e în mare pericol. Ca să nu mai zic că, după alegerile din SUA de anul viitor, ar putea apărea mari întrebări legate și de NATO. Așa încît, revenind la întrebarea ta, cu perspectivele astea în față și cu pesimismul pe care îl am, o să-ți spun doar că mai tot ce mi-am imaginat acum zece ani că ar fi imposibil a devenit probabil.

C.T.: La Iași, studenții vin să se întîlnească cu scriitorii, dar de citit citesc?

L.D.T.: Cei care vin să se întîlnească cu scriitorii citesc. Îndeajuns chiar ca să mă facă să mă simt rușinat, căci eu, ți-o spun sincer, apuc în ultimii ani să citesc doar prin concedii sau în unele week-end-uri. Eu am o perspectivă foarte bună asupra tinerilor, să știi. Poate mi-e dată de grupurile „Alecart“ și „Logos“ din Iași, cu care FILIT colaborează de la început și care adună sute de asemenea tineri foarte pasionați de literatură. Dar îmi plac mult de tot și, în momentele mele de pesimism, la ei mă gîndesc și pot să zic: „Totuși…“.

C.T.: FILIT-ul mai face slalom printre politicienii care se împiedică de acest festival?

L.D.T.: Mă tem că oamenii așteaptă un singur fel de răspuns la întrebarea asta, dar sper să mă crezi că răspunsul adevărat e „nu“. În ultimii ani, Consiliul Județean a venit cu un sprijin serios și fără nici un fel de presiune aferentă lui. Și chiar am apreciat asta, am respirat altfel. Bugetul nu mai e același ca la prima ediție din 2013, dar important e că FILIT este finanțat. Și nu ne plîngem, pentru că între timp au venit alături de noi și diverși sponsori, am obținut finanțări și de la Primăria Iași sau Ministerul Culturii, așa încît festivalul are continuitate și poate fi menținut la aceeași calitate.

C.T.: David Lodge te pomenește în amintirile sale despre FILIT. Adică ai devenit scriitor-personaj. Cum te simți în această postură?

L.D.T.: Întîlnirea cu David Lodge e una dintre amintirile mele cele mai frumoase din FILIT. Poate și pentru că e unul dintre puținii invitați cu care am avut ocazia să petrec mai mult timp și, firește, să stăm de vorbă. Îți dai seama că m-am bucurat mult să văd că-și amintește cu plăcere despre FILIT în memoriile lui, pentru că e un mare scriitor, cărțile lui vor rămîne, așa încît și povestea lui din Iași va rămîne. Sînt mulți scriitori care au fost impresionați de festival, prin urmare sper că vor apărea și alte povești de-aici. În felul ăsta se creează, în timp, istoria unei asemenea manifestări culturale. Pentru că noi asta ne-am dorit de la început: nu încă un festival, ci unul care să însemne cu adevărat ceva pentru cititori, dar și pentru invitați.

C.T.: Cine sînt invitații celebri din străinătate la FILIT în acest an?

L.D.T.: Îți mărturisesc o „problemă“ pe care o avem: an de an ne devine tot mai greu să decidem cine urcă pe scena Teatrului Național. Noi am gîndit inițial FILIT cu cinci seri „speciale“, în care să fie cumva evidențiați cei mai prestigioși invitați. Numai că, între timp, toți invitații noștri din străinătate sînt nume mari din literatura lumii. Așa încît am ajuns cumva la un alt criteriu pentru a aduce un scriitor într-o sală de aproximativ 800 de locuri: popularitatea de care are parte în România. Anul acesta, scriitorii străini de pe scena TNI sînt Markus Zusak, Guzel Iahina, Eric-Emmanuel Schmitt și Burhan Sönmez. Lor li se alătură Mircea Cărtărescu, căci încercăm să includem întotdeauna măcar un scriitor român important în „Serile FILIT“, iar prezența lui Mircea Cărtărescu chiar nu mai are nevoie de argumente. Dar, o zic din nou, merită aceeași atenție toată lista de invitați.

C.T.: Cum se vede de la Iași invazia rușilor în Ucraina?

L.D.T.: Nu știu cum se vede de la Iași, căci e un oraș divers, iar opiniile sînt la fel de felurite ca în toată România. Știu cum se vede printre apropiații mei și cumva m-a mirat să aflu, de la mai toți, că măcar în primele luni au trecut prin aceeași stare ca mine: șocul a lăsat loc unei neputințe vecină cu depresia. Noi, la MNLR Iași, am deschis imediat puncte de colectare pentru refugiații ucraineni, în colaborare cu Crucea Roșie locală, am încercat să aducem inclusiv în rezidențe scriitori din Ucraina, am făcut diverse alte acțiuni culturale, căci astea sînt mijloacele noastre, ca instituție publică. Însă toate acestea n-au avut cum să ne ferească de realitate. Pe 24 februarie, am scris una dintre ultimele mele postări pe Facebook, căci între timp m-am îndepărtat de rețelele de socializare, în care îmi defineam cumva șocul gîndindu-mă la tinerii care, cu o zi înainte, cu o săptămînă înainte, vorbeau de filme de pe Netflix, se certau pe teme fotbalistice sau jucau diverse jocuri online, iar acum erau nevoiți să plece la război pentru a-și apăra țara. Discrepanța asta între modul în care, măcar aici, în Europa, am crezut că ne-am creat lumea și cum se arăta ea de fapt era uriașă. M-am temut de război încă din 2014, după ocuparea Crimeei. De-atunci mă revoltau comentarii care spuneau că așa ceva n-ar mai fi posibil, că lumea s-a deșteptat, că sîntem „civilizați“. Le spuneam continuu celor care aveau perspectiva asta că încă sîntem contemporani cu unii dintre cei care au trăit al doilea război mondial, deci de unde siguranța că lumea s-a schimbat atît de categoric? Cu toate astea, chiar dacă rațional mă pregăteam cumva pentru posibilitatea unui război, în acel 24 februarie, pentru mine șocul a fost imens. Acum, din nefericire, pare că ne-am obișnuit cu toții, am ajuns să vorbim și despre un „război mondial“ cu o oarecare lejeritate, dar înainte de tot acest dezastru păreai nebun să te gîndești că așa ceva ar mai fi posibil azi, cînd sîntem așa de „evoluați“. Se pare, iată, că în fond nu prea sîntem. Nu știu ce va fi, dar mi-e de ajuns să văd ce este deja. Și, oricît aș vrea, prea optimist nu mai am cum să fiu.