Am făcut o vizită la Muzeul Literaturii din Iași, în 8.581 de semne tipografice. Cu romancierul Lucian Dan Teodorovici, managerul muzeului, în rol de cicerone. Lucian mi-a vorbit despre ceasul de aur cu care l-a cadorisit pe Eminescu tatăl său, căminarul. Despre măsura la pantofi a poeților și despre pixurile marchizului Emil Brumaru. Cum de a ajuns Brumaru marchiz? Fiindcă așa a vrut el.
Cristian Teodorescu:Am văzut într-una dintre sălile Muzeului Literaturii din Iași, între două șiruri indiene de pantofi, „pașii poeților“, trei coloane cu mașini de scris din vremuri diferite, din care ies niște manuscrise care se ridică spre cer. Ai apucat vremea mașinilor de scris?
Lucian Dan Teodorovici: Mașinile de scris din Muzeul Poezie(i) fac parte dintr-o instalație ce-i aparține lui Ion Barbu, artistul care a creat expoziția permanentă. Mai sînt alte două săli mari și spectaculoase, umplute de același Ion cu poezie vizuală, așa că-mi fac datoria (plăcută, fără doar și poate) de a transmite tuturor care ne citesc invitația de a ne vizita. Nu de alta, dar vă asigur că așa ceva nu există.
În ce mă privește, oricît de tînăr încerc să mă cred, se întîmplă uneori să apară cineva care să mă tragă de mînecă și să-mi spună că sînt un om al altor vremi. Acum ai venit tu cu întrebarea asta la care răspunsul e inevitabil: da, am apucat. Totuși, pot să mă salvez oarecum și să zic că-s un om dintre vremi, căci mașina mea de scris, prima și singura, era una electrică. Mai mult: avea și un mic afișaj, cam cît un deget, pe care puteai vedea două sau trei cuvinte cînd le tastai. Dacă erai econom și foloseai numai conjuncții și prepoziții, puteai prinde chiar vreo cinci sau șase cuvinte. Știu asta pentru că, entuziasmat de achiziție, făceam exerciții, încercînd să înghesui cît mai multe cuvinte pe acel ecran minune.
C.T.: Pantofii de lîngă pereți au fost ai unor poeți contemporani, unii, iar alții ar fi putut aparține cîtorva clasici. Cît aveau la picior Alecsandri și Eminescu?
L.D.T.: Întrebarea mi-a amintit cum, aflîndu-mă la un moment dat prin curtea conacului lui Alecsandri de la Mircești, nu-mi puteam lua gîndul de la faptul că, printre urmele de pași de-acolo, s-ar fi găsit și măcar una a scriitorului. Evident că era un joc al minții destul de caraghios, căci ar fi trebuit să lase urme în ciment ca să reziste pînă azi, dar știi cum e: îți apare ideea și nu mai poți scăpa de ea. Sigur că m-am mulțumit pînă la urmă, atunci, să știu că m-am plimbat prin aceleași locuri prin care s-a plimbat de multe ori Alecsandri. Dar acum regret și mai mult că n-am identificat urma pașilor lui, căci aș fi putut să o măsor și să te surprind astfel cu un răspuns exact.
În ce-l privește pe Eminescu, deși cunoaștem destule mărturii ale contemporanilor care-l descriu inclusiv fizic, nu-mi amintesc acum să fi citit ceva despre numărul pe care-l purta la pantofi, ci mai degrabă despre privirea sa, despre părul său negru și ondulat, despre felul în care vorbea. Însă vizitatorii Muzeului Poezie(i) vor găsi, printre acei pantofi despre care ai pomenit, și o pereche dedicată lui Eminescu. Recunosc că nu impresionează prin dimensiuni, dar măcar e poleită cu aur.
C.T.: Tocuri și călimări venerabile în altă sală. Aveți și vreunul dintre pixurile lui Emil Brumaru?
Cine o mai scrie azi cu stiloul – în afară de autografe ? Radu Cosașu scrie și azi cu creionul, rînduri drepte, litere ascuțite, fine. Era să zic ironice.
L.D.T.: Avem mai multe pixuri cu care a scris Emil Brumaru. Inclusiv un carnețel și un pix cu inscripția FILIT. Avem și cănile de cafea din camera burdușită cu cărți în care trăia poetul. Am păstrat inclusiv urmele (originale) de zaț de cafea, căci n-ai cum să nu-i aduci omagiul ăsta celui mai important „cerșetor de cafea“ care a existat vreodată pe la noi. Sala dedicată lui Brumaru a fost creată de artistul Felix Aftene și e unul dintre marile puncte de interes din Casa Muzeelor.
Altfel, să știi că noi avem în aceeași Casă a Muzeelor și un Muzeu al Copilăriei în Comunism. Acolo a fost recreată o sală de clasă comunistă, iar pe băncile scrijelite cu nume de iubite și formații celebre ale anilor ’70-’80, bănci autentice la rându-le, se află stilouri și călimări cu cerneală. Acum vreo două luni, am însoțit o familie cu doi copii în vizită. Mama s-a întrebat, retoric, așa cum te întrebi tu acum: cine mai folosește oare azi stiloul? Iar spre surpriza mea fetița a exclamat: „Noi! Avem stilouri și acum, doar că-s mai frumoase decît astea“. Deci încă n-au dispărut de tot, nu-s doar unelte pentru autografe. Eu, e adevărat, n-am mai pus de mulți ani mîna pe un stilou, dar pixuri folosesc din plin. Mai ales pentru că încă trăim epoca dosarelor cu șină, chiar dacă sper că ne aflăm la amurgul ei, în care am de pus zilnic sute de semnături pe sute de ștampile.
C.T.: Splendide ceasuri mecanice de buzunar! Ale cui or fi fost? Apropo, marchiza care a ieșit la ora cinci s-o fi uitat la pendula din perete sau la ceasul cu lănțișor de la gît?
L.D.T.: Avem la MNLR Iași o colecție chiar impresionantă de ceasuri. Multe sînt expuse în spațiile dedicate scriitorilor cărora le-au aparținut, în Casa Muzeelor, dar și în alte muzee de-ale noastre. Înainte de toate, avem ceasul de aur cu lanț al lui Eminescu, care i-a fost dăruit de tatăl lui, Gheorghe Eminovici, în 1881. Caragiale scria că în urma unei „bune afaceri“ i-a luat acel ceas care ar fi valorat 40 de galbeni (cu un galben puteai să cumperi, la vremea respectivă, o pereche de boi). Avem și un ceas al lui Ion Creangă, care e din argint. Mai avem și un ceas de șemineu cumpărat de Titu Maiorescu, ceasurile lui Nicolae Gane, Vasile Pogor, Garabet Ibrăileanu (tot de aur, cu trei capace), Mihai Codreanu și încă multe altele. Cît despre marchiză, mă lași, te rog, să-l citez pe Emil Brumaru? Care zicea așa: „Şi nu ieşi / Precum marchiza lui Paul Valéry, / La ora cinci, / Căci te aşteaptă, / Pe ultima treaptă, / În mîna dreaptă / Cu izul / Şi parul, / Marchizul/ Emil de Brumaru!“. Am ținut să spun asta pentru că, firește, avem și un ceas care i-a aparținut lui Emil Brumaru.
C.T.: Poeții optzeciști scriau la mașină – ceea ce li se părea o blasfemie celor din generațiile anterioare: „Cum poți să scrii poezie ca dactilografele?“. Cei din noile generații au împins blasfemia mai departe – scriu versuri pe laptop. Oribil, nu?
L.D.T.: Eu mă declar vinovat: n-am mai scris altfel decît pe computer din mileniul anterior. Dar eu nu sînt nici măcar jumătate de poet, așa încît îmi permit să recunosc că scriu proză ca dactilografele (sau ca dactilografii). În concluzie: ca scriitor, nu mă deranjează deloc trecerea la laptop. Însă ca om implicat în activitatea unei instituții muzeale, mă gîndesc, vrînd-nevrînd, la exponatele muzeale de peste decenii, secole. Parcă nu va stîrni nu știu ce fior unui vizitator o pagină de imprimantă cu o poezie (sau o proză) a unui mare scriitor al secolului XXI, nu? Dar asta e doar e chestiune colaterală și specifică. Altfel, poezia sau proza se scriu cu talent (sau cum s-o numi capacitatea asta de a scrie), nicidecum cu creionul, pixul, stiloul ori tastatura.
C.T.: Cînd mergi seara prin sălile muzeului ți se întîmplă să-ți închipui că ai ajuns în alt timp? Dacă ai putea alege, în ce perioadă te-ai muta?
L.D.T.: Cred că tuturor ni se-ntîmplă asta. De fapt, cred că pentru asta mergem în primul rînd la muzee: să ne ducă în alt timp sau într-o lume pe care n-o (mai) regăsim în jurul nostru. În ce mă privește, sînt fascinat de trecut, de toate trecuturile posibile. Dar de mutat nu m-aș muta în nici o altă perioadă decît cea pe care o trăiesc. Cu toate necazurile ei, cred că sîntem totuși norocoși s-o trăim prin comparație cu oricare alta. Măcar pentru că perioada asta ne permite, prin cărți, filme sau, mai nou, prin intermediul realității virtuale, să ne întoarcem cînd vrem în orice timp vrem. În mare parte din întreaga existență a omenirii așa ceva nu a fost posibil altfel decît prin imaginație. Știm azi mai mult despre trecut decît am știut oricînd. Știm mai multe despre noi decît am știut oricînd. Știm încă foarte puțin, dar mult mai mult decît au știut înaintașii noștri. Pentru mine asta înseamnă ceva. Așa că nu m-aș întoarce, nu m-aș muta, chiar de-ar fi posibil. Însă vizitez trecutul, prin diversele mijloace posibile azi, ori de cîte ori timpul mă lasă s-o fac. Iar muzeele știu la rîndu-le să se adapteze la lumea de azi și la publicul de azi, așa că devin printre cele mai bune locuri posibile pentru asemenea vizite în trecut.
