LUCIAN VASILESCU: „Ce-am căutat ar fi urmat să găsesc într-un viitor care n-are să mai fie”

E poet. A fost inginer chimist, reporter de teren, pe social, și a condus cîteva reviste. Lucian Vasilescu a decis de curînd să nu mai publice poezie. Sper că nu se va ține de această decizie.

Cristian Teodorescu: De ce ai spus într-o carte că ești „cel mai bun poet din spitalul acesta”? Care spital?

Lucian Vasilescu: „Sînt cel mai bun poet din acest spital” a fost, mai întîi, un vers din volumul Spirt. Muzeul întîmplărilor de ceară (Nemira, 2000), apoi a fost și titlul unei cărți-dialog realizate de prozatorul care semnează un cristian. Cum care spital?! Ăsta din care îți scriu acum și unde am fost internat de la naștere, pe viață.

C.T.: Cum de-ai ajuns, din inginer chimist, poet și gazetar?

L.V.: Nu vreau să par obraznic, dar nu știu cum să spun altfel: inginer chimist m-am făcut singur (la fel cum, tot singur, m-am desfăcut după un timp); poet am fost făcut, dar mi-a luat oarece vreme pînă să bag eu de seamă. Gazetăria, așa cum o văd eu, astăzi defunctă, firește, este (ar trebui să fie) tot o „ocupațiune” vocațională.

C.T.: Ești unul dintre cei mai buni reporteri „pe social” din cîți am cunoscut. Ai și viziune, nu numai condei, și asta fără să faci literatură în reportajele tale. Meserie sau vocație?

L.V.: Mă bucur că spui asta… Chiar mă bucur. Și mai ales îmi pare bine că o spui tu, care știi al naibii de bine cu ce se mănîncă gazetăria. Reportajul, specie și ea depusă astăzi pe năsălie, este un gen literar. Așadar, pentru a-l practica este nevoie și de una, și de alta, dar fără de vocație, oricît de meseriaș ai fi, tot o să se vadă „făcăturile” și „cusăturile” textului. Mi-a plăcut mult să „fac” reportaj. Mult de tot. O vreme am fost găzduit de Ziarul de duminică, apoi am inițiat o rubrică de gen într-o revistă lunară, Descoperă se numea, la construcția căreia am participat și pe care am coordonat-o cît a trăit. Adică șase ani. De fapt, corectez: cît a fost lăsată să trăiască. Rubrica din revistă se numea Descoperă în România. Am umblat mult prin țară, am văzut locuri faine, am cunoscut oameni speciali, am asistat la întîmplări fascinante. Tare frumos a fost…

C.T.: Geo Bogza sau Brunea-Fox?

L.V.: Îți dai seama ce șansă pentru presa din epocă să aibă simultan doi reporteri de calibrul lor? Îi iubesc pe amîndoi – și pe ironicul și malițiosul Bogza din O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, și pe Filip Brauner, de-și zicea Fox, mai romanțios, să zic așa. Pun rămășag că, astăzi, nici unul dintre ei nu și-ar găsi de lucru în presa din România – nu i-ar angaja nici un patron sau director de publicație, nici măcar cu plata la bucată.

C.T.: Ai trecut prin mai multe redacții, inclusiv pe la una unde ai stat pînă s-a stins  lumina –  Ziarul de duminică. Căutai ceva anume sau așa s-a întîmplat?

L.V.: Și una, și alta. Oricum, ce-am căutat ar fi urmat să găsesc într-un viitor care n-are să mai fie. Nu că n-are să mai fie pentru mine, n-are să mai fie deloc și niciodată. Așa cum văd eu lucrurile, viitorul presei în România nu va mai putea fi decontaminat. Crima a fost perfectă, cu autori cunoscuți.

C.T.: Ai fost redactor-șef și la publicații de nișă – la Descoperă, un fel National Geographic autohton, și la, mai ales – din punctul meu de vedere, de cățelofil –, Cîinele meu. Cum au apărut și cum de au dispărut astea două reviste?

L.V.: Cîinele meu a fost inițiativa a trei prieteni, care au finanțat proiectul și mi-au propus să conduc revista de pe poziția de redactor-șef. După un an, revista a fost vîndută unui trust de presă – nu mai putea funcționa de una singură din pricina a ceea ce se numește cash-flow. A mai trăit încă vreo cinci ani, vînzînd 10-15.000 de exemplare pe număr (lunar). Deodată, cînd adunam retururile, am constatat că ni s-a întors aproape tot tirajul. A doua lună, la fel. Catastrofă! Am angajat oameni care să monitorizeze vînzările în toate orașele mari din țară. Revista se vindea bine. La retururi se repeta însă povestea – primeam înapoi aproape tot ce tipăream. Nu am înțeles nici atunci, nici multă vreme după aceea, ce se întîmpla. Am decis atunci să închidem revista. Peste cîțiva ani, într-un bar, m-am întîlnit cu un tip pe care-l cunoșteam – avea o firmă importantă de difuzare de presă. Omul băuse temeinic și, într-un soi de criză de sinceritate bahică, mi-a mărturisit că fusese unul dintre artizanii distrugerii revistei Cîinele meu. Revista avea 64 de pagini, era tipărită pe o hîrtie modestă și costa mult. Costa cam cît Playboy-ul, care era de trei ori mai groasă și era tipărită pe hîrtie premium. Una peste alta, veniturile revistei Cîinele meu proveneau în cea mai mare parte din circulație, din vînzări, în vreme ce veniturile Playboy erau generate în proporție de peste 80% din publicitate. Drept pentru care difuzorii, în complicitate cu tipografii, cumpărau hîrtie (ieftină) și tipăreau Cîinele meu (atîta cît știau, istoric, că se va vinde) pe barba lor. Tipăreau și tirajul comandat de mine pe care-l țineau însă în depozite și mi-l dădeau aproape pe tot înapoi, drept retururi. Toate veniturile din difuzarea revistei erau ale lor, iar eu mă alegeam, lunar, cu tone de maculatură. Culmea este că tipografia unde se tipărea Cîinele meu aparținea aceluiași trust de presă care edita revista.

Despre Descoperă aș prefera să nu vorbesc – a fost, pentru mine, cel mai drag proiect de presă. Pe care l-am construit, condus, administrat. Printul a fost închis brusc și fără explicații, iar brand-ul a fost exilat pe net, acolo unde este „viitorul de aur” al presei românești, acolo unde nu contează dacă pui virgulă între subiect și predicat, acolo unde jurnalismul de tip copy/paste este la el acasă, acolo unde nici întristare și nici durere nu sînt.

C.T.: Cînd ai văzut că se strică treaba cu gazetăria te-ai gîndit să te întorci la „meseria de bază”?

L.V.: N-am cum să mă întorc la „meseria de bază”. N-o mai practic din 1987 sau 1988, nici nu mai știu. Sînt descalificat. Într-o parte sînt descalificat, în cealaltă sînt supracalificat (după pseudo-standardele actuale). Altfel spus, sînt terminat. Kanieț filma. Dar a fost un film frumos. Atîta de frumos, încît dacă ar fi s-o pot lua de la capăt, aș face-o. Deși acum știu că se termină urît și prost și nedrept.

C.T.: Cum se descurcă un poet la o agenție de știri?

L.V.: Altă întrebare! – vorba unui clasic în viață… În particular te-aș întreba ce rău ți-am făcut de-mi presari sare pe rană? Pe bune, ce rău ți-am făcut, omule?!

C.T.: Ce zici despre știrile de pe net ale cetățenilor oarecare? Concurează, completează sau poluează știrile profesioniștilor?

L.V.: Democrația și corectitudinea politică ne vor duce la pierzanie. Uită-te puțin la cei care sînt acum în capul bucatelor. La mese mai mari sau mai mici, dar la toate mesele. Ai să vezi doar figuri sinistre. Pușcăriași și pușcăriabili, analfabeți, fufe și retardați, ticăloși, troglodiți, hoți și parveniți etc., etc. Singuri s-au pus ei acolo unde sînt? Nici vorbă! „Cetățenii oarecare” i-au pus acolo unde sînt, prin vot democratic. De 29 de ani, iar și iară. Asta fac „cetățenii oarecare”.

Despre corectitudinea politică poate cu alt prilej, că deja m-am enervat destul și n-am voie de la doctor.

C.T.: Dacă ar apărea un finanțator, ai deschide azi un ziar în România?

L.V.: Categoric, nu! Ar fi ca și cum ai cînta la piculină într-o sală de forjă.

C.T.: Ce zice poetul din tine despre jurnalist și viceversa?

L.V.: Cei doi se înțeleg bine: ies împreună la bere, din cînd în cînd, dar nu-și vorbesc, fiindcă și-au cam spus unul altuia cam tot ce era de spus. În restul timpului se țin de mînă și se reazemă unul de altul, în încercarea de a rămîne în picioare (fără legătură cu berea…) Încet-încet, cred că se vor întrepătrunde, vor intra unul într-altul și vor da naștere unei ființe stranii, unui animal ciudat, cu nume și prenume, dar fără profesiune. Și gata.

Ultimul meu volum (ultimul și cel de pe urmă, fiindcă am decis să nu mai public poezie) se numește Țara mea, viața mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014). Și nu e doar un titlu, ăsta, cu ratarea. E o realitate. Chiar sînt un ratat autentic. Adică un tip care a avut ce rata. Ceea ce, pînă la urmă, pentru o viață de om, nici nu este puțin lucru: să ai ce rata.