Lupta lui Radu Mazăre cu orașul Constanța a reînceput pe faleză

Primele detașamente de avari care au pătruns în zona Cazinoului din Constanța

imediat după plecarea hunilor au dat peste un dezastru mai mic decît cel de azi. Toată faleza, de la fosta “Vraja mării” și pînă în buza portului Tomis, e călcată de Godzilla, iar străzile care duc dinspre Acvariu către Piața Ovidiu sînt răscolite de orci. Pe mozaicul din pavele decorative din fața Cazinoului e mai dificil de mers ca pe crestele Dolomiților. Cineva – nu se știe cine, poate o armată de troli cu picamere – a ciuruit toată piatra. Umbra Cazinoului se rănește în plăcile ieșite spre cer, ca și cum scoarța pămîntului s-a încrețit de la cutremure. Despre Cazinou, ajuns el însuși o umbră, nu se poate vorbi fără a întinde inconștient mîna spre un Colt 45 semiautomat. Splendoarea de altădată, ghicită în voluta unei arcade, se amestecă acum cu mirosul de căcat în care plutește întreaga clădire. Știrbă și cocîrjată, cu geamurile sparte, cu tocurile ferestrelor smulse, cu armătura ruginită la vedere, vopsită cu găinaț de albatros și străbătută de vînturile mării, această bijuterie arhitecturală care ne uimește și azi în vederile de epocă e, de fapt, o rezervație de moloz, rămasă în picioare dintr-o neatenție a gravitației. De 14 ani, de cînd e primarul Constanței, Radu Mazăre izbește Cazinoul cu un tîrnăcop de nerușinare, abandonîndu-l în toate cele 5.114 zile pe țărm, în văzul mulțimii îngrozite, ca pe un cadavru de care nu știe cum să scape. Nici Ministerul Turismului, nici cel al Dezvoltării, nici Consiliul Județean, nici municipalitatea și nici firmele care l-au avut în concesiune n-au mișcat vreodată un deget pentru salvarea celei mai frumoase clădiri de la est de Peleș.

Din 1987 și pînă azi, nimeni n-a investit un leu în reabilitare,

deși în palatul bîntuit de fantome s-au ținut, ani la rînd, nunți și ședințele Consiliului Local. Dacă Hollywood-ul ar căuta o locații pentru „Bombardarea Dresdei”, cadrele cu Cazinoul din Constanța ar stoarce lacrimi și unui public japonez.

Am străbătut pînă la urmă promenada dintre Acvariu și Amiralitate cu frămîntările copilului iranian care pășește printre mine antipersonal. La capătul zonei detonate așteptau munți de pavele fabricate din ciment, care urmau să astupe, o dată la șase luni, dezastrul de azi și de mîine.

Lucrările prieteniei, încredințate la licitații customizate, se prelungesc și asupra șoselelor. Ele smulg mațele infrastructurii urbane cu tot cu canalizare și borduri, așa încît devizul să acopere toate omisiunile din declarația de avere.

În contrast cu ruinele din deal, Portul Tomis

afișează o prosperitate de port african. Pe trei laturi ale cheiului se întind restaurante și cafenele copiate din arhipelagurile Mediteranei. Terase îngrijite, cu vedere la apă, creează, fie și numai pentru o clipă, iluzia teleportării. După prețul unei cafele, chiar te poți crede în Skiathos sau în Capri. Dar, din loc în loc, ești readus în patrie. Bișnițarul de Constanța e lățit în scaun și vorbește tare la telefon. Are trening, lanț de aur peste fermoar și adidași. Culoarea galben, care se poartă doar în sălile întunecoase de box, e preferata lui. Guma, pachetul de Marlboro și ochelarii înfipți în freză demonstrează că portul tradițional al acestei specii a rămas aproape neschimbat din anii ’70, cînd – da, e adevărat – pantalonii de supraelastic erau ceva mai evazați.

Faleza înaltă dinspre oraș se vede spectaculos de pe terasa cafenelei și ai sentimentul că, dacă mai zăbovești puțin, o să apuci prăbușirea întregului mal. Casele sînt răspîndite pe buza prăpastiei ca o dantură cariată și spartă cu ciocanul. De la plecarea sciților, nimeni nu s-a gîndit să organizeze o faleză, un promontoriu, un zid consolidat, pe care să se poată instala imobile cu panoramă. Din Constanța zilelor noastre nu se poate privi marea decent aproape de la nici o fereastră.

Privind orașul acesta scufundat în indolență și praf,

abandonat în mîinile unui băiat cu bască și terenuri în Madagascar, înțelegi că locuitorii lui au rezistat – la fel ca noi, ceilalți – doar neopunînd rezistență. Lăsînd totul să băltească și trăgînd nădejde că, dacă tot ia Mazăre și Portul Constanța, măcar n-o să-l asfalteze.