Lupta noastră

Pentru că lucrăm cu fantasme în spațiul public am devenit incapabili să percepem nu doar realitatea, dar și pericolul ori cruzimea. Ce se întâmplă cu rezidenții din medicină în România e halucinant: gărzi neplătite, stat cu zilele sau chiar cu săptămânile în spital, oboseală cronică, toate în ideea că rezidenții învață, că sunt pregătiți în vederea meseriei. Nici pe departe, sunt chinuiți, sunt rupți de viață, sunt frustrați, iar uneori sunt chiar omorâți de acest ritm.

„Mai grav, abuzurile profesionale, de la limbaj inadecvat până la comportamente umilitoare, sunt tolerate în mod tacit în unele medii spitalicești, perpetuând o cultură toxică a ierarhiei în care formarea profesională a rezidentului este umbrită de lipsa respectului. Această atitudine nu doar că afectează performanța și încrederea în sine a tinerilor medici, dar contribuie la exodul medical și la deteriorarea calității actului medical în ansamblu“, scrie Societatea Multidisciplinară a Medicilor Rezidenți (SMMR).

Apoi ne mirăm că pleacă ori că devin ei înșiși niște abuzatori, reproducând comportamente în care au crescut și care le-au creat frustrări.

Însă ce vreau să spun cu acest text este că la nivelul clasei politice ori al societății civile nu observăm nici o urgență în a acoperi necesarul de personal din zona bugetară. Fiind prea orbiți de oamenii care trebuie dați afară din administrație.

Ca de fiecare dată, am impresia că ne canalizăm furia oarbă spre mize care în final nu vor rezolva mai nimic, în schimb ne vor face să pierdem timp prețios. Pentru ca, într-un an, doi, să începem din nou să ne lamentăm de exodul medicilor ori de spitalele care prezintă condiții vag umane de tratament.