Marian Vanghelie, o pată de culoare pe scena politică românească

Partea cea mai plăcută a făcutului acestei rubrici e aia în care văd cum li se umflă gîtul de nervi simpatizanţilor omului de care mă iau. Dar la Vanghelie nu o să se întîmple asta, pentru că simpatizanţii lui nu au Internet şi nu consumă ziare în care nu există o femeie dezbrăcată care să prezinte vremea. Aşa că nu au cum să ajungă la text şi să se oftice. Şi nu spun eu că publicul lui ar fi format din involuaţi speriaţi de tastatură şi, probabil, de săpun. Primăria sectorului 5 nu are site funcţional şi nici campania lui electorală. Că ar fi la fel de utile ca o unghie pe un penis.

Aşa că singura soluţie e să-l laud pe Vanghelie. Chiar îl admir foarte mult. Spre exemplu, în vremea liceului, eu eram un adolescent complet inutil. Nu realizasem nimic, nu aveam nici un proiect semnificativ şi nu mă ştia nimeni. Eram un parazit social. Pe cînd Vanghelie, înainte să-şi dea Bac-ul, la frageda vîrstă de 33 de primăveri, era deja primar. Nu chiulea la dirigenţie ca să joace baschet în curtea şcolii, ca mine şi alţi tineri care-şi bat joc de viitorul lor.

Şi nu e prost. Chiar nu e. Just, e analfabet. Şi a spus atîtea tîmpenii la viaţa lui încît nici Elena Băsescu n-ar putea spera să-l ajungă vreodată. Dar judecăm analfabetismul prea drastic. Parcă am fi înapoiaţi. Să ştiţi că analfabeţii nu au ales să fie aşa. Ei s-au născut analfabeţi. Şi e ruşinos pentru noi, ca naţiune, să-i discriminăm. Nu mai fiţi analfabetofobi! Că doar sînt analfabeţi la ei acasă, nu vin peste voi, să vă dea foc la bibliotecă. Sînt şi ei oameni, ca şi noi! Nu iei SIDA dacă dai mîna cu un analfabet. E un mit. Şi pe deasupra, de-asta am murit noi la revoluţie: ca să avem dreptul să trecem prin viaţă semnîndu-ne cu un X, dacă aşa simţim noi că avem construit sufletul. Mulţi oameni ascund toată viaţa că sînt analfabeţi, de frică şi de ruşine, şi trăiesc vieţi false, doar pentru a fi acceptaţi. Se plimbă cu metroul, cu o carte de Coelho deschisă invers, ca să pară în rînd cu lumea. Măcar el nu e ipocrit şi îşi asumă condiţia.

Pînă şi colegii de PSD îl discriminează şi încearcă să-l marginalizeze. Dar nu au cum. E rezistent. Ca herpesul. Ai impresia că ai scăpat de el, dar de fapt zace sub suprafaţă, tăcut, şi aşteaptă un moment de slăbiciune ca să îţi arate că e parte din tine. Marian Vanghelie e – şi o să fie – tot timpul acolo. Chiar şi peste zeci de ani, cînd PSD-ul o să devină o notă scîrboasă de subsol în istoria ţării. Chiar şi peste mii de ani, cînd Bucureştiul o să fie un deşert radioactiv postapocaliptic. Marian Vanghelie o să fie acolo, guvernînd triburile de canibali din sectorul 5.