A făcut interviuri cu dirijori, interpreți veniți la Festivalul “George Enescu”. Colecția lui de emoții…
Reporter: Interviuri la „Enescu”. Descrie-mi stările de spirit.
Marius Constantinescu: Interviurile festivalului sînt, la fiecare doi ani, maratonul meu de septembrie. E un ritm care i-ar descumpăni pe mulți, dar eu m-aș simți incomplet în absența lui. E o goană. În fiecare zi, de la televiziune la hotelurile invitaților, la Ateneu, la Sala Palatului sau Operă, pentru repetiții și declarații, înapoi la televiziune (se schimbă echipa), înapoi la Sală (s-ar putea să prezint vreun concert în direct), în timpul părților mai puțin solicitante schițez întrebări pentru interviurile de a doua zi. Cred că maximum am avut patru într-o zi, răspîndite între Novotel, Hilton, Sala Palatului și Radio. Colegii din echipă m-au urît. Pinchas Zukerman mi-a schimbat de patru ori ora. Dar și ce interviu spirt am făcut! Interviurile sînt o școală a răbdării: mai mult decît filmezi, aștepți, aranjezi, negociezi, permutezi. Mi-au plăcut toți invitații mei. Doar Charles Dutoit și Zubin Mehta au fost țîfnoși. Cu Hélène Grimaud a fost chimie, cu Daniela Dessi și Fabio Armiliato prietenia durează și azi, cu Lawrence Foster se leagă discuția de parcă am fi întrerupt-o acum cinci minute, cu Jordi Savall mă simt mereu ca la pomul lăudat, unde îmi umplu sacul, cu Jean-Yves Thibaudet s-au aliniat stelele, cu Vadim Repin și Maxim Vengerov se pălăvrăgește ca la o masă deconectată…
Rep.: Care au fost trăirile tale? Povestește-le comparîndu-le cu varii simfonii.
M.C.: Cînd îmi ies lucrurile cum am plănuit, e Eroica. Pînă cînd îmi dau seama dacă mi-au ieșit sau nu e Patetica, simfonia mea preferată (alături de Manfred). Asta înseamnă că iubesc mai mult emoțiile din timpul, decît de după: cum bunii mei directori de imagine compun cadre cu ștaif, iar eu trepidez că nu sînt gata mai repede; felul cum ataci un interviu, fără întrebări de încălzire; așezarea în propria matcă odată ce ai spart gheața; bucuria de a-ți da seama că ești pe drumul cel bun cînd auzi „grea/frumoasă întrebare, nimeni nu mi-a mai adresat-o”; expectativa unui moment de tăcere sau de căutare interioară; adrenalina finalului unui interviu bun, în care ești așa de concentrat că ai mai putea face încă două la rînd; dezamăgirea suverană cînd altul se anulează în ultimul moment…
Rep.: Ce întrebări nu ai reușit să pui? Cui?
M.C.: Nu am reușit să-i întreb nimic pe Yo-Yo Ma, Radu Lupu și Murray Perahia, dar n-a reușit nimeni, după știință mea. Și nici cu Barenboim nu am făcut interviu, că m-a intimidat prea tare.
