Crimele comunismului. Prin cărți și cu lopata. Omul acesta scoate la iveală oameni îngropați de comuniști. La modul propriu. După zeci de ani. Și umblă apoi ca ucigașii să fie aduși în justiție. El nu uită.
Reporter: De ce nu lași torționarii în pace?
Marius Oprea: Uite, tocmai vorbeam cu Caius Dobrescu, arestat și bătut strașnic din ordinul unui securist, un căpitan Moldoveanu, care ni se recomanda în anchete ”căpitanul Moldovan”. Acest Vasile Moldoveanu era fiul cantorului de la biserica din Hărman și a fost elevul mamei lui Claudiu Secașiu, ea fiind profesoară care preda acolo geografia și i-a fost dirigintă căpitanului Vasile sau Moldovan sau cum și-o fi spus el în toate regiile închipuite după Sergiu Nicolaescu. Tocmai el a fost cel care a condus ancheta penală în care și Claudiu Secașiu, acum în colegiul CNSAS, pe atunci coleg de bancă cu mine și din aceeași gașcă de adolescenți tembeli, a fost implicat; adică l-a anchetat pe fiul dirigintei. S-o fi greșit cu ceva în orînduirea acestei lumi? Credeam că da, mai ales cînd acest căpitan Moldovan a ajuns fondator al Vetrei Românești și PUNR, după ce făcuse, alături de alții, un lanț de firme imediat după 1989, numit ”Columna” și, pentru că nu s-au priceput la afaceri corecte, au inventat jocul de întrajutorare Caritas, în care mama mea a pierdut vreo douășpe pensii. Vasile Moldoveanu a murit sărac, din cîte am priceput, părăsit de soție, în singurătatea lui de luptător cu mîinile curate, pentru că a fost un idealist. Un idealist al torturii. Altul, domnul Vișinescu, a avut parte de o surpriză pe care mi-a întors-o îndoit. Am fost la el acasă, lîngă Parcul Cișmigiu. A deschis ușa, era în pijama, iar eu eram însoțit de bunul meu prieten Keno Versech, care avea un reportofon pregătit. Vișinescu și-a cerut scuze pentru un moment, ca să se îmbrace. A deschis din nou ușa, îmbrăcat în costum și, spre surpriza mea, m-a luat de umeri și m-a îmbrîncit în perete. Apoi ne-a alungat pe amîndoi pînă jos, cu sprijinul unei femei incredibil de solide și foarte brunetă, care în final s-a recomandat ca menajeră a lui. Ocupa apartamentul vecin. Care e securistul bun, care e securistul rău? Nu sînt amîndoi niște idealiști, de fapt? Care au torturat poporul pentru a salva patria? Să îi cunoaștem pe cei care ne-au salvat de noi înșine în numele comunismului. Eu asta vreau să fac.
Rep.: Cum faci cu morții?
M.O.: Culmea, acolo e liniște și pace. Un mort, asasinat fără vreun fel de judecată sau, după ce a fost declarat vinovat și a murit în condițiile greu de imaginat ale pușcăriei, nu mai poate vorbi, nu-i așa? Despre ei aflu cîte ceva de la urmași, supraviețuitori ai detenției comune; povestea, completată de arhive și martori vii ai morții tocmai pe marginea gropii, unde imaginea ultimelor clipe ale celor uciși, fie de glonț, fie prin moartea lentă a închisorii, se încheagă. Cel puțin în mintea mea. Cum fac cu morții? După ce îi văd, ei se află o bucată de vreme în mine. Altfel, birocratic vorbind, cu morții e greu. Statul, cred, nu vrea să îi găsesc. Statul e tehnic; rapoarte, decontări, medici legiști. De fapt, ceva lipsește la capăt. Pentru ei, pentru cei care îngăduie încă asemenea cercetări (mai puțin în zone esențiale, cum ar fi Aiud sau Tîrgu Ocna) sau pentru autori de comunicate și expertize, un mort nu e o durere, ci o statistică. Spre deznădejdia celor care încearcă să transforme un act uman și creștin într-o formulă birocratică, pornind de la cheltuielile de decontare a găsirii mortului și pînă la cele ale expertizei medico-legale, lucrurile nu vor rămîne tocmai astfel. Este chiar răspunsul la întrebare, care se află în mulțumirea mea. Statul, prin birocrații săi, privește altfel lucrurile, cu totul despărțite de sfîrșeala trăită alături de victimă. Să nu mă întrebi cîte deconturi și referate se fac pentru găsirea unui om ucis, care costă infinit mai puțin decît căutarea Elodiei sau un simpozin despre crimele comunismului. Recunosc, sînt un om antisistem și greu digerabil.
Rep.: Cum trăiești ca om? Nu te sperie? Nu te consumă?
M.O.: Ca om, trăiesc ca și tine. Speriat de ziua de mîine, ca bugetar ce mă aflu, cu un salariu din ce în ce mai mic, care îmi acoperă cu greu cheltuielile de la o lună la alta. Să mă consume, ce? Fericirea că mi s-a întîmplat tocmai mie să pot construi un proiect prin care, cu sau fără mine, se va ajunge ca măcar morților să li se facă dreptate, prin aceea că statul, cel puțin, recunoaște că i-a ucis, iar ei se întorc la familii, după rînduială? Fosta conducere a IICCMER a desființat Departamentul de Investigații Speciale, transformîndu-l în birou, unde încă am o cheie și stau între dosare, privind încrezător spre viitor – un viitor în care moartea nu va mai fi un accident birocratic și suferința o sursă de prestigiu. Asta se întîmplă, deocamdată – în afara faptului că am fost reprimit la institutul pe care l-am creat.
Rep.: Cum se vede politica românească de azi din groapă?
M.O.: Prietenul meu Andrei Bodiu avea o vorbă, care suna cam așa: noi aici sîntem cu un picior în Balcani și cu celălalt în groapă. Lucrurile nu s-au schimbat mult: PCR-ul s-a autodizolvat în FSN, FSN-ul în PNL. În plin glasnost, trăim în visul lui Gorbaciov și al lui Ion Iliescu: avem pluralism politic, în cadrul partidului.
Marius Oprea sa nu mai dezgroape mortii, mai bine sa afle ce grad are menajera lui Visinescu si daca este maritata. Asa muiere, sa tot tii in ograda. Roade si lantul.