Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

MARTA PETREU: „Nu îmi mai citesc dușmanii, pentru că sînt ignoranți, incompetenți, adesea lipsiți de cinste, mulți orientați politic”

Zoom MARTA PETREU: „Nu îmi mai citesc dușmanii, pentru că sînt ignoranți, incompetenți, adesea lipsiți de cinste, mulți orientați politic”

Face istorie cu cărțile ei. Și cu toate e una dintre marile personalități ale culturii române, Marta Petreu s-a văzut marginalizată, din cauza independenței sale, de confrații ei care fac politică literară, nu politica literaturii.

Cristian Teodorescu: Mai întîi, cum îți merge?

Marta Petreu: O! Sînt un succes remarcabil al medicinei de secol douăzeci… că aia de secol douăzeci și unu nu a ajuns încă la noi, sau nu am ajuns eu la ea: sînt vie, funcționez – chiar dacă prost și puțin…

C.T.: Pe care dintre personajele cărților tale despre cei mari trei – Cioran, Ionescu, Eliade – crezi azi că l-ai nedreptățit sau l-ai supraevaluat?

M.P.: Eu cred că m-am purtat corect cu fiecare dintre ei. Am lucrat cercetînd epoca – asta la Cioran, prima mea carte pe tema generației ‘27, pe urmă, sigur, m-am mai extins la mediul european, cît am putut și cît am crezut eu că este necesar. Și la fiecare dintre autorii în discuție am lucrat cronologic și tematic, încît am urmărit faptele fiecăruia de la început pînă la sfîrșit; în plus, am lucrat și interdisciplinar, adică la fiecare autor am utilizat cunoștințe din alte domenii, psihanaliză, logică, filosofia culturii, istorie politică, istoria culturii românești etc., după cum pretindea opera respectivului autor. Cred că am lucrat bine și îmi dau notă bună pentru ce am făcut. Am fost foarte bucuroasă, în urmă cu cîțiva ani, cînd m-am întîlnit la Paris cu o bună prietenă a lui Cioran, cu Ioana Andreescu, care mi-a citit cartea ca un intelectual de acolo, nu cu atitudinea indignată a cuiva de-aici pentru că vorbesc despre legionarismul lui Cioran: „Ce-ai făcut tu pentru Cioran!”. “Ce vrei să zici?”, am tatonat-o eu cu prudență. „Păi cum, crezi că nu îmi dau seama, l-ai salvat!” Da, sigur, știam că asta am făcut, știam și că nu l-aș fi putut salva dacă nu s-ar fi salvat singur, adică dacă n-ar fi avut toate părerile lui de rău pentru vechile lui atitudini politice și toate frînturile lui de recunoaștere a vinovăției… Dar mai trebuia și să existe cineva care să pună lucrurile cap la cap, să arate cinstit tot ce a scris omul ăsta și cît de tare s-a rătăcit el în răul atunci la modă, și-apoi să arate, simplu, că lui Cioran i-a părut rău. Omul care a făcut asta am fost eu.

C.T.: Sebastian?

M.P.: Poate că anume cu el am fost mai îngăduitoare decît cu ceilalți, pentru că am ținut tot timpul cont de o circumstanță atenuantă: de faptul că era evreu român, că avea mentalitatea celui ieșit din ghetou, dar care știe că ghetoul există, și că, în vremurile foarte bune și apoi foarte rele prin care a trecut, a simțit nevoia unui protector… iar acesta a fost pentru el Nae Ionescu. Eu, la începutul carierei mele de indezirabil în spațiul culturii române scrise, am pus pe două coloane un plagiat al lui Nae Ionescu. Mi s-a părut o teribilă ironie a destinului că, la Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, am fost obligată de articolele de ziar ale celor doi să arăt inversul, și anume că Nae a fost o sursă sîrguincios imitată de ucenicul său Mihail… Am lucrat corect, adevărul trebuie să primeze. Dar m-am și amuzat foarte, pe seama mea în primul rînd, cînd am scris cartea.

C.T.: Cum e să ții în viață o revistă de cultură în ultimii ani?

M.P.: O, Apostrof-ul… L-am chiar ținut în viață, vreme lungă, eu cu echipa pe care o aveam. De dragul revistei am făcut, în 1993, o fundație, și am muncit din greu –inclusiv prestări de servicii – să cîștig bani, încît revista să apară fără întreruperi. Și, firește, am dus, nu o dată, bani de-acasă, uneori am luat împrumut de la celălalt autor moral al revistei, de la Ion Vartic, și-am cam uitat să i-i dau înapoi… Așa am dus-o pînă acum cîțiva ani… Acum revista este finanțată, ca toate celelalte ale Uniunii Scriitorilor, conform Legii 136 din iunie 2015… lege care privește toate uniunile de creație din ANUC și toate revistele lor, o lege care este un succes enorm al ANUC-ului. Așa că anul ăsta mi-am putut permite luxul să închid Fundația Apostrof și să mă eliberez de povară. Sigur, revista ar putea fi și mai bună dacă războaiele interne din lumea scriitoricească, plus lipsa de politețe elementară, n-ar avea tot felul de urmări pe listele de colaboratori potențiali.

C.T.: Cum te preferi: poetă, prozatoare, eseistă?

M.P.: O să te miri dacă o să îți spun că numai toate cele trei sau patru specii literare împreună mă reprezintă? Zic patru, pentru că unele cărți ale mele sînt cercetare pură, nu eseuri… ca să nu mai spun că am făcut la viața mea, exact ca tine, și  interviuri, de la scriitori la regizori și medici…

C.T.: Cum ți se pare lumea literară de azi?

M.P.: La fel de vivace ca lumea noastră politică, pe care o reconstituie, voluntar sau involuntar. Există, la nivel național vorbind, cîteva grupuri de putere, care au șefii, vedetele, bugetele, juriile, premiații, relațiile și fanii lor. Aceste grupuri lansează, validează, conferă valoare unei creații sau alteia, își răsplătesc cercul restrîns al conducătorilor nu numai cu bani, ceea ce ar fi normal, ci și cu premii, iar prin asta impun autori și cărți drept valori naționale, schimbînd ierarhia literară după criteriile lor. Criterii îndreptățite, firește – la fel de îndreptățite ca ale mele, care sînt altele. Grupurile astea de putere și persuasiune, vreo patru, după calculele mele, au între ele relații variabile, nu o dată tensionate, căci ele concurează pe un spațiu cam mic și într-o bună măsură același. Se mai ceartă unii cu alții, apoi, dacă urmărești presa literară, vezi cum cel mai slab cedează și îl curtează pe unul mai puternic, să și-l facă aliat. Jocul e la vedere, un interviu, un premiu etc., exact ca la partidele politice. Exact la fel se întîmplă și în provincie.

Nu fac parte din nici unul dintre aceste grupuri, sînt un solitar fără grup și alianțe. Așa că stau în colțul meu. Într-un colț am ajuns, firește. Dacă am chef, urmăresc, ca la teatru, mișcările de pe scenă, ghicesc dinainte cine cu cine vrea să se împace, cine va lua premiul cutare etc. Am mai constatat că din viața literară au dispărut, datorită acestor jocuri de prestigii, să le numim așa, idealismul, bucuria pentru valorile reale create de un altul. Jocul a devenit dur, cinic, nu o dată măsluit. Am observat, ca simptom relativ recent, cvasipermanenta absență a femeilor: doamnele care scriu literatură nu prea mai apar nici în jurii, nici printre nominalizații la premii, nici printre invitații la lecturi, și asta ne duce cu un secol în urmă, că tot sîntem la Centenar, cînd femeile n-aveau drept de apariție publică. Există însă și o altă mișcare, de sens contrar: au apărut multe instituții culturale mici, create de autorii mai tineri, cărora li se fîlfîie de „cultura oficializată” și care au un public tînăr, interesat și interesant. Asta-mi place, asta este o făgăduială.

C.T.: Te simți marginalizată în ultima vreme?

M.P.: Nu că mă simt, ci sînt marginală. Și nu e un fenomen recent, ci destul de vechi. Într-o zi, am avut revelația cutremurătoare că mai nimic în lumea asta nu mai este numai pe merit și pe valoare, ci contează mai mult apartenența la un grup căruia trebuie să-i fii fidel și supus. Din acel moment, n-am mai putut participa la nimic. Într-o zi, ca să simplific explicația, m-am pomenit singură. În fapt, lucrurile sînt mai complicate, mai urîte… Oricum, sînt singură și totodată ocolită în mod strategic, deci și marginalizată. Dar mi-e bine, eu am încredere în Poliția Română, ca să zic așa, ea mă păzește în momentul de față de toate cele.

C.T.: Care sînt eseiștii noștri de azi care-ți plac?

M.P.: Eseiști și cercetători, la noi cele două se cam amestecă… Uite: Ileana Mălăncioiu, Ion Vianu, Ion Vartic,  Gelu Ionescu, Liviu Malița, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Antonio Patraș, Caius Dobrescu, Adrian Lăcătuș, Dan Țăranu, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sanda Cordoș, Cosmin Ciotloș, Constantina Raveca Buleu, Daniela Luca, Ștefan Bolea. O, și-atîția alții…

C.T.: Care nu-ți plac?

M.P.: Dragă Cristian, nu îmi mai citesc dușmanii, pentru că sînt ignoranți, incompetenți, adesea lipsiți de cinste, mulți orientați politic într-o direcție care nu-mi place, practică nu critica de carte cu obiecții, ci pamfletul pasional cu insulte și atacuri la persoană. Sînt mulți. Tuturor le doresc să trăiască veșnic. Să nu moară niciodată.

C.T.: Povestește-mi o zi din viața Martei Petreu.

M.P.: Mă trezesc cam des pe la 4, dacă am noroc, pe la 6. Mă chinui să readorm, apoi îmi spun că orice oră e bună pentru orice, și-mi fac cafeaua… Lucrez. Spre amiază merg la universitate. Anul ăsta am primit o sală bună, cu stație de amplificare, un lux. Trec pe la Apostrof… fac ce am de făcut. În toamna asta, mai grea decît altele, am ieșit relativ des la concerte și la teatru. Și am scris o grămadă – dar mi-am dat seama că nu mai am unde să public, cam de la toate revistele am primit nu unul, ci mai mulți scuipați în obraz, și nu-mi vine să fiu colegă de revistă cu persoane care au scris dezinvolt despre mine că sînt proastă și scandalagioaică. Lucrez și seara, în ultima vreme citesc mai multă istorie și știință extrem-contemporană decît eseistică. În plus, mi-am permis să recitesc textele fundamentale de călătorie în lumea cealaltă. Din cauza asta, tînjesc după un spectacol cu Ghilgameș, nu știi un teatru care l-ar putea face?

C.T.: Centenarul și Marta Petreu?

M.P.: Am impresia că sărbătoarea asta au luat-o în serios mai ales creatorii, intelectualii, în general. Sîntem o țară în catastrofă la Centenarul formării statului ei unitar, cam așa văd eu lucrurile. Ca transilvănean, am o adeziune afectivă adîncă la povestea asta – de unde sentimentul de frustrare. Dar, Cristian, imaginează-ți: de Centenar, jucanii mei m-au făcut cetățean de onoare al Jucului. Știi, Jucul e comuna în care m-am născut, e paradisul meu funinginos și tinos, îl știu cu tălpile, ca să spun așa… cînd ploua, stăteam în cîte-o baltă în drum să-mi intre noroiul printre degetele de la picioare… cunoști senzația? Acolo e și paradisul, și Cîmpia Armaghedonului, și locul unde o să fiu îngropată. Ei, imaginează-ți, sînt cetățean de onoare acolo. Cînd doar se știe că nimeni nu-i profet în satul lui.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
  • Cum a inventat mama lui Liviu Dragnea la ea în sat capotul, umbrela și bulzul geto-dac

    21 mai 2019

    Liviu Dragnea i-a smuls lui Petre Daea ciosvîrta oii de la gură, jucîndu-se cu ministrul Agriculturii de-a Don Quijote. Se vede însă că elevul Dragnea Liviu n-a aprofundat romanul cu […]

  • Să rezolvăm Securitatea!

    21 mai 2019

    Președintele României, Traian Băsescu, a fost securist (sînt documente). Premierul României, Radu Vasile, a fost informator al Securității (a recunoscut-o public fostul președinte Emil Constantinescu). Premierul Theodor Stolojan a lucrat […]

  • Despre ce vorbim?

    21 mai 2019

    Taximetriștii sunt pesediști, la asta se rezumă scandalul Uber. La fel ca pesediștii, ei nu au respect pentru reguli. Sunt mitocani, fac prețuri, conduc mașini mizerabile, la fel cum Liviu […]

  • Sasus captivus

    14 mai 2019

    Dacă C.T. Popescu și Emil Hurezeanu ar fi trăit pe vremea summit-ului de la Maglavit, cînd un cioban mut a purtat convorbiri rodnice cu Dumnezeu, n-am nici o îndoială că […]

  • Mahmurul și-a făcut datoria

    14 mai 2019

    Din denunțurile scoțienilor Walker, Ballantine și Chivas, care au continuat să colaboreze cu ofițerul Traian Băsescu și după ce acesta s-a repatriat de la Anvers, se înțelege că fostul președinte […]

romania100