MARTA PETREU: „Probabil că voi mai fi executată public”

Dacă nu știți cine e Marta Petreu, deși mă îndoiesc, citiți-i cărțile. Dar și chiar dacă știți, citiți-le.

Cristian Teodorescu: Cînd atîția se dădeau în vînt după Nae Ionescu și după „năismul” lui, l-ai dat de gol ca plagiator. Cum s-a întîmplat asta?

Marta Petreu: Și eu m-am dat în vînt după el, firește, toată lumea mi-a spus că el e cineva… L-am citit, i-am citit cursul de metafizică și-am dat de-un text dificil, confuz, apoi de o construcție frumoasă, despre pelerin-mire-sfînt, simboluri corelate cu teoria existenței și a cunoașterii. Și m-am mirat că tipologia asta nu circulă, în frumusețea ei, în cultura noastră. Și-atunci a venit a doua întrebare, că așa învățăm la filosofie, să problematizăm: de ce nu circulă? oare nu cumva nu-i a lui? Iar cînd am găsit-o într-un text proaspăt editat al lui Blaga (unul pe care Blaga scrisese că nu e pentru publicare), m-am luminat: amîndoi s-au inspirat, în privința respectivei tipologii, din altcineva. Și am căutat, cîțiva ani, sursa. Pînă am găsit-o. I-am mai găsit și pus pe două coloane încă un împrumut, din Scheler, altul decît cel indicat de Al. George… dintr-un text de ocazie, am scris despre asta.

C.T.: Ce a urmat?

M.P.: Probabil că voi mai fi o dată executată public, după nu știu cîte execuții, ultima sau penultima, nu mai știu, făcută de un anume Liviu Bordaș, cu suportul intelectual, moral și editorial al lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Atunci, cei trei, în excelenta lor colaborare, aproape m-au omorît. Bordaș a folosit titlurile volumelor mele de poeme drept titluri ale capitolelor din cartea lui… Am fost batjocorită ca nimeni altul, cu tot ce am scris eu, cu întreaga mea poezie. Iar Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu mi-au eliberat, sub semnăturile lor, un certificat public de prost. Le înțeleg celor trei și devoțiunea pentru Nae Ionescu, și sentimentele pe care mi le poartă, și faptul că l-au apărat în felul ăsta pe Nae Ionescu de acuzația c-ar fi plagiat. Am obligația să-i felicit pentru succesul operațiunii lor. Inteligența ieșită din comun a lui Nae Ionescu se vede dacă îi citești, unul după altul, articolele politice din Cuvîntul. În perioada interbelică, o bună bucată de vreme el și-a folosit-o anume pentru a impune în viața politică românească ideea statului totalitar. Se știe că aripa de extremă dreaptă din generația ‘27 îi datorează într-o bună măsură convertirea la legionarism. Așa că, dacă Eliade n-a fost consacrat internațional cu premiul Nobel, avem dreptul să ne gîndim la cauze și să ne oprim și la Nae Ionescu.

C.T.: Pe mulți i-a surprins, în anii ’90, că poeta Marta Petreu avea studii temeinice de filosofie și că intrase pe teritoriul, pentru unii minat, pentru alții cunoscut doar după ureche, al filosofiei interbelice.

M.P.: Da, normal, voi, bucureștenii, credeți că numai la București există universitate… De altfel, am trecut și eu prin ea, căci doctoratul mi l-am dat la București. Cu Ianoși. Altfel, am făcut Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Filosofie-Istorie, la Universitatea “Babeș-Bolyai”.Ca să fiu cinstită cu tine pînă la capăt: perioada interbelică a fost pentru toată lumea un teritoriu necunoscut. În 1990, cred că numai Ornea știa ce-a fost atunci, dar el n-a scris chiar tot ce-a știut. Eu, ca toată lumea, am descoperit perioada pas cu pas, în urma cercetărilor proprii.

C.T.: Cartea ta despre Cioran și tinerețea lui deocheată a ajuns la a treia ediție, a fost și tradusă, dar nu te-a stricat cu fanii lui?

M.P.: Cioran, care s-a dezis de aderența lui la totalitarism, la legionarism, la revoluționarism, și a mărturisit public că-i pare rău și îi este rușine („rușine intelectuală”, ca să fie clar) pentru ideile profesate atunci, Cioran are, chiar din cauza asta, cred eu, mai puțini fani decît Eliade. Așa că nu fanii lui Cioran m-au atacat cel mai violent, ci, mereu, cei ai lui Nae Ionescu și ai legionarilor. Se pare că ei n-or să mă lase niciodată în pace, cred c-or să mă atace ori de cîte ori vreunul o să descopere ce am scris.

C.T.: Dintre cei trei mari interbelici exilați, Eliade, Cioran și Eugen Ionescu, cel de-al treilea e preferatul tău. Sau mi se pare?

M.P.: Cînd scriu despre un autor, pe el îl iubesc cel mai tare. Asta mi s-a întîmplat de fiecare dată, mai puțin cu A.C. Cuza și Nichifor Crainic, că deh, ăștia prea sînt rudimentari… Și pe Nae Ionescu l-am iubit, în felul acela special în care un cercetător își iubește obiectul muncii sau în care un medic spune despre pacientul lui cu o boală grea, greu de diagnosticat și tratat, că este „un caz frumos”. Dintre cei trei numiți de tine, nu-l aleg pe nici unul, toți mi-s dragi, pentru motive diferite: Eliade pentru creativitatea lui năvalnică, Cioran pentru genialitatea cu care exprimă condiția omului în existență, Eugen Ionescu pentru genialitate politică, pe de o parte, pentru genialitatea cu care a creat o nouă formulă dramatică, pe de altă parte.

Dar, din cercetările mele pe istoria românească a secolului al XIX-lea și al XX-lea, eu am învățat, omenește vorbind, următorul lucru: să nu uit niciodată de victimele ideilor cu care au jonglat diverși autori. Să mă gîndesc întotdeauna și la victime, la oamenii în carne și oase care nu numai că nu au avut șansa să scrie cărți splendide, dar care nu au avut șansa să trăiască, să fie vii, ci au fost omorîți sau au fost închiși în lagăre și închisori.

C.T.: Cum de te-ai apucat să scrii despre Mihail Sebastian, ca despre ucenic al diavolului, după toate prin cîte a trecut?

M.P.: O, da, îmi amintesc că și tu ai sărit la gîtul meu în 2009, deși, sînt sigură, n-ai trecut prin nici un stagiu de cercetare pe tema Sebastian.

Uite: am avut o comunicare științifică pe care am ținut-o la Ierusalim, la centenarul scriitorului. Și-am vrut s-o îmbunătățesc, să dau mai multe argumente etc. Așa că m-am dus la presă. Dar, citind, am descoperit ce a scris el atunci, în perioada 1927-1934. Așa că am descoperit cum era el înainte de a fi fost victimă, cum era el pe vremea cînd Eugen Ionescu îl socotea „dușmanul meu”, pentru că „era din șleahta lui Mircea Eliade”. Atunci cînd Sebastian a scris exact ca patronul lui, ca Nae Ionescu, pe aceleași teme și cu aceleași soluții… Cît despre faptul că Nae a fost numit în perioada interbelică „diavol”, o, citește te rog studiul meu „Portretul învățătorului ca diavol”, din De la Junimea la Noica.

Deci, sînt pentru folosirea unuia și aceluiași criteriu în evaluarea unui autor dintr-o epocă, indiferent de etnie. Sînt pentru adevărul complet și pentru spunerea acestui adevăr, atunci cînd ajungi să îl descoperi. Sînt pentru urmărirea unei probleme de la început pînă la sfîrșit, așa am procedat și cu Cioran, și cu Sebastian. Și cu toate cazurile pe care le-am cercetat. Sînt pentru cercetare, nu pentru mitizare.

C.T.: De multe ori m-am gîndit la tine ca la personajul lui Eco, călugărul detectiv din Numele trandafirului căruia îi plăcea umorul. Ție îți place Caragiale.

M.P.: El e dragostea mea, ca să zic așa. Plus Maiorescu. Plus Lovinescu. Plus Blaga. A fost ușor s-ajung la Caragiale, căci am făcut-o dinspre sofisme… În anii 1980, pe vremea cînd eram profesoară de liceu, citeam opere literare căutînd sofisme pentru proiectatul și realizatul meu dicționar de manierisme logice. Atunci l-am citit pentru prima dată integral pe Caragiale.

C.T.: De ce avem azi mai mare nevoie – de filosofi sau de ospătari și tinichigii?

M.P.: Și, și, și. O lume normală, iar noi vrem să fim o lume normală, are nevoie și de filosofi, și de ospătari, și de tinichigii. Cu cît mai mulți oameni, inclusiv meseriași, vor fi mai școliți și mai cultivați, cu atîta România va arăta mai bine. Un taximetrist, astă-vară, mi-a povestit pe drum cum duce el dimineața o clientă de-a lui, o „femeie a nopții” (ca să folosesc formula lui Cioran), la sora acesteia, unde ea lasă banii cîștigați peste noapte pentru copilul surorii ei. „E ca Sofia Marmeladovna!”, mi-a explicat taximetristul și s-a uitat la mine, să vadă dacă pricep.

C.T.: Platon era convins că filosofii trebuie să conducă cetatea, adică să facă politică. Ce-ar putea face azi un filosof în Parlamentul României?

M.P.: Același lucru pe care îl poți face tu pentru Uniunea Scriitorilor… îți surîd eu: un filosof în Parlament poate să producă o mare derută, un lung război de gherilă și o grămadă de pagube colaterale. Recunosc, nu sînt îngăduitoare, nici cu tine, nici cu parlamentarii, nici cu filosofii potențial parlamentari. Pentru problemele României avem nevoie de oameni de stat. Definiția omului de stat am găsit-o în Maiorescu; pentru a rezolva problemele țării (acelea de-atunci, cu care cele de-acum sînt, vai, așa de asemănătoare), adică 1) tensiunea dintre fondul românesc și formele europene importate, și 2) prăpastia creată între clasa de sus și poporul de jos, Maiorescu pretindea claselor de sus să ia măsuri. El le cerea „atîta conștiință cîtă trebuie să o aibă și atîta știință cîtă o pot avea”. Vrei un filosof în Parlamentul României? Ia-l pe Maiorescu, cu acest imperativ de la 1872.

563 de vizualizări