Spre deosebire de părerologii care își emit presupunerile despre piața de carte de la noi ca pe niște constatări infalilibile, Matei Martin, redactorul-șef al revistei Observator cultural și binecunoscut om de radio, face o cercetare minuțioasă a acestei piețe – începînd cu librăriile, care n-au nici pe departe venituri de invidiat, ci au mari bătăi de cap ca să supraviețuiască. Din cauza asta, librăriile au dispărut din orașele mici, iar la țară n-au existat niciodată.
Cristian Teodorescu: De unde ți-a venit ideea să iei la puricat economic librăriile de la noi?
Matei Martin: Urmăresc piața de carte pentru că o societate prosperă, unită și avansată se sprijină pe cunoaștere. Editurile, librăriile și bibliotecile joacă un rol fundamental în facilitarea accesului la cunoaștere. Încerc să înțeleg impactul pe care sectorul editorial îl are asupra societății noastre și să explorez de ce, în România, nu avem (încă) o piață de carte cu adevărat funcțională și, de ce nu, profitabilă. România e țara europeană cu cel mai scăzut consum de carte raportat la numărul de locuitori. Nu din pricina sistemului editorial, ci din alte cauze (educația precară, veniturile relativ scăzute – dar asta e altă discuție). Dar e și o problemă de acces: în orașele mici nu mai există librării. Au dispărut cititorii pentru că nu mai sînt librării? Sau au dispărut librăriile pentru că nu mai sînt cititori? Nu știu. În orice caz, nu mi-am propus să fac o analiză din perspectivă economică. Sînt alții care fac asta de mult, și o fac bine. Pe mine mă preocupă dimensiunea culturală și socială a pieței de carte și felul în care putem stimula interesul pentru lectură și accesul la cărți. Evident că sînt și aspecte economice aici. Piața nu le reglează pe toate. Uneori e nevoie de reguli. Sau de implicarea statului.
C.T.: Ce librării frecventezi și de ce pe acelea?
M.M.: Din fericire, prin natura meseriei, primesc foarte multe cărți noi direct de la editură sau de la autori. Doar foarte rar sînt nevoit să mi le cumpăr de la librărie. Trec uneori pe la Cărturești-Verona, că e în drum. Și, uneori, mai cumpăr cîte o carte de la Kyralina: cărți franțuzești noi, cînd n-am răbdare să mai aștept traducerea în română, sau traduceri în franceză ale unor cărți românești, pe care le ofer amicilor mei francofoni.
C.T.: Ți se plîng librarii de una-alta?
M.M.: Merg prea rar la librărie ca să se ajungă la confidențe. Ce știu – din cîteva dezvăluiri postate pe Facebook – e că sînt plătiți prea puțin în comparație cu cît muncesc și cu nivelul de competențe pe care-l presupune această meserie foarte specializată. A, iar cei care-și imaginează că munca de librar/librăreasă înseamnă doar să stai într-un loc călduț, cu ambianță sonoră plăcută, și să recomanzi cărți celor care-ți trec pragul au o viziune prea romantică. Munca în librărie presupune multe ore de stat pe scaun cu ochii într-un tabel Excel (comenzi, retur, expediții, schimbări de preț, socoteli) și multe genuflexiuni, căci volumele nu se așază singure pe rafturi.
C.T.: Oare n-ar trebui făcute sondaje proactive, cum se zice, din care să aflăm ce vrea cititorul și de ce citește (sau nu)?
M.M.: Aș fi curios să aflu ce vor cititorii. Romane de dragoste? Aventuri? Romane istorice? Romane polițiste? SF? Autoficțiune? Sînt atît de multe genuri și subgenuri, încît e greu să stabilești niște tendințe certe. Cred că fiecare gen și, pînă la urmă, fiecare carte își găsește cititorii. Oricum, eu văd mai degrabă un risc decît un beneficiu în asemenea sondaje. Căci, dacă s-ar face, ele ar genera niște răspunsuri care, odată asimilate de autori și integrate de editori în planurile editoriale, ar uniformiza producția literară. Sînt convins că există destui autori care, din oportunism, încearcă să se conformeze cu ce cred ei că vrea publicul și scriu „pă trend“, în speranța că vor vinde. Unii poate chiar performează. Adică vînd. Mie mi se pare că eșuează jalnic. Creația trebuie să rămînă liberă de orice ingerință sau constrîngere. Un scriitor adevărat rămîne autentic, scrie ce vrea el, nu ce crede că vrea publicul să citească. Dacă, pe deasupra, are și succes la public, înseamnă că a reușit în viață!
C.T.: Subvenții pentru librării de la stat, la noi!? Unde ne trezim?!
M.M.: Așa e, tot ce ține de piața cărții din România a fost lăsat de izbeliște. Nimeni nu-și mai pune problema dacă se cuvine ca statul să intervină sau nu pentru a compensa unele neajunsuri – și sînt destule. Ca de obicei, sîntem printre codași. În ultimii douăzeci de ani, librăriile independente din Europa au intrat într-o fază de declin. Criza a început odată cu expansiunea marilor lanțuri de magazine (care vînd de toate, inclusiv cărți) și a comerțului. Și platformele online, și supermarket-urile, și lanțurile mari de librării, avînd volum mare de vînzări și potență financiară, puteau negocia condiții mai favorabile cu editurile, rabaturi avantajoase care le permiteau să vîndă cărți la prețuri mai mici decît librăriile independente. Multe librării mici, independente, nu rezistă la presiunea prețurilor: le paște insolvența sau închiderea. Dar librăriile nu sînt simple magazine, ci niște centre culturale vitale care promovează creația literară, organizează întîlniri între scriitori și cititori, evenimente literare și educative etc. Dacă dă faliment un butic de la colțul străzii e una. Dacă se închide o librărie, se închide o poartă spre cunoaștere. Așa că multe guverne europene au implementat politici în sprijinul librăriilor. Franța oferă subvenții și împrumuturi fără dobîndă pentru renovări și modernizări, Italia a introdus deduceri fiscale substanțiale pentru librării, iar Spania și Germania acordă fonduri pentru modernizarea infrastructurii și organizarea de evenimente culturale. Sînt și alte exemple: Belgia, Portugalia, Olanda, Suedia. În România – nimic, nada, rien, nichts. De bine, de rău, mai toate domeniile culturii sînt subvenționate. Doar cartea a rămas la cheremul pieței.
C.T.: Văd că și librăriile încearcă să-și vîndă marfa (cărțile adică) online. O fi bine, o fi rău?
M.M.: Așa e, librăriile vînd și online, și nu de ieri, de azi… Măsurile luate de Guvern în timpul crizei COVID-19 doar au accelerat această tendință. La noi, dacă vă amintiți, librăriile – considerate non-esențiale – au fost obligate de autorități să rămînă închise. Asta, în vreme ce prin alte locuri (Germania, Franța, Italia, Belgia), guvernele au luat în considerație rolul esențial pe care îl au cărțile și accesul la cunoaștere pentru societate și au păstrat librăriile deschise chiar și în perioadele de lockdown sever. Da, există țări unde librăriile au avut același statut ca magazinele alimentare. Dar, ca să revin la întrebare: într-adevăr, cele mai multe librării și-au consolidat sistemele de vînzări online. Nu au făcut-o în detrimentul vizitelor în librăria fizică, ci pentru a atinge și alți potențiali clienți. Nu văd neapărat o competiție. O librărie care a investit în dezvoltarea unor spații prietenoase pentru cititori, în instruirea personalului, într-un stoc de carte etc. nu-și va submina planurile prin vînzările online.
C.T.: Oare cum ar putea fi deprinși adolescenții să ia (și) calea librăriilor?
M.M.: Trebuie doar să le arăți drumul. Atunci cînd sînt chemați, copiii și adolescenții găsesc calea librăriilor. Cîteva exemple. Asociația scriitorilor pentru copii și adolescenți „De basm“ este o organizație profesională care și-a propus să promoveze literatura română contemporană pentru copii și să susțină creatorii. Organizează întîlniri literare în școli și grădinițe – îi învață pe copii să iubească literatura. Cei care au avut norocul să participe la aceste întîlniri învață și drumul spre librărie. Altă inițiativă: „Incubatorul de lectură“ de la Cărturești. Sute de copii au trecut pe acolo și s-au întîlnit cu Svetlana Cârstean și cu invitații ei. La Timișoara, librăria „La două bufnițe“ are program dedicat copiilor/adolescenților în week-end. Or mai fi și altele. Toate contribuie decisiv la deschiderea apetitului pentru lectură și la formarea unor viitori cititori. Dar, atenție, asta se întîmplă în București și-n alte cîteva orașe mari. V-ați întrebat ce o fi prin orășelele mici și sărace sau la sate, unde nu există nici măcar un chioșc de ziare, darămite librării, și unde bibliotecile publice sau școlare n-au mai achiziționat cărți noi cine știe de cîtă vreme și care sînt deservite (dacă sînt) de oameni neinstruiți și prost plătiți? Decalajul între urbanul mare și rural e enorm. În mediile defavorizate nu ai cum să-i aduci pe copii în librării pentru că pur și simplu nu există librării.
3.447 de vizualizări
