Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

MATEI VIȘNIEC: „Dacă vom continua să demolăm Uniunea Europeană ne vom întoarce la totalitarism, la mafiotizarea completă a vieţii politice şi economice, şi la barbarie”

Zoom MATEI VIȘNIEC: „Dacă vom continua să demolăm Uniunea Europeană ne vom întoarce la totalitarism, la mafiotizarea completă a vieţii politice şi economice, şi la barbarie”

Cînd i-am cerut acest interviu, Matei Vișniec mi-a spus, la rîndul lui, că așteaptă să găsesc alte întrebări decît cele la care tot răspunde. Apoi mi-a cerut un termen pentru răspunsuri. I l-am dat, l-a acceptat și, în ziua asupra căreia conveniserăm, mi-a trimis răspunsurile.

Cristian Teodorescu: Mai scrii teatru? Că în ultimii ani ai publicat numai romane.

Matei Vișniec: Scriu teatru în continuare, iar una dintre piesele mele cele mai recente se numeşte Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama. Urmează primele montări cu această piesă, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, în regia lui Radu Dinulescu, şi la Teatrul Municipal din Suceava, în regia lui Ioan Brancu. Este o piesă pe care am simţit nevoia să o scriu în contextul unei drame istorice şi umane pe care o observ în România: aceea a copiilor care cresc fără părinţii lor. În mai toate regiunile ţării, mulţi români plecaţi la lucru în străinătate şi-au lăsat copiii cu bunicii, cu diverse rude mai apropiate sau mai îndepărtate, ba chiar şi cu vecinii. Aceşti copii care cresc fără căldura prezenţei părinteşti se formează ca oameni pe un fond de frustrare profundă, cu multe sechele ulterioare… Piesa mea are ca personaje trei copii a căror mamă lucrează în Italia, unde se ocupă de copiii unei familii din Torino. Mă îndurerează mult ceea ce se întîmplă, pe fond de febrilitate capitalistă, în România, cu ceea ce ar trebui să fie primul nostru „capital”, copiii… În ultimii ani am mai scris o piesă pentru copii pe care o recomand tuturor: ea se intitulează Omul de zăpadă care voia să întîlnească soarele, a fost montată în mai multe teatre şi în mai multe ţări. La Bucureşti poate fi văzută la Teatrul de animaţie “Ţăndărică”, în excelenta regie a lui Ioan Brancu. Este adevărat că am scris mai multe romane în ultimii ani, pentru că sînt lucruri pe care un scriitor nu le poate spune decît abordînd acest gen literar. Pentru mine, genurile literare au fost ca nişte ambarcaţiuni pe care am încercat să călătoresc cît mai departe posibil în căutarea omului, a sensului vieţii… Uneori, în explorările mele, m-a ajutat poezia, alteori m-a ajutat teatrul (piese lungi, piese scurte), alteori romanul. Ba chiar şi proza scurtă şi nuvela. Cartea mea cea mai recentă conţine nuvele şi se intitulează Ultimele zile ale Occidentului, a apărut la Polirom.

C.T.: Cît din viața lui Matei Vișniec e în personajele din romanele lui Matei Vișniec?

M.V.: Nu am devenit, în romanele mele, în mod obsesiv propriul meu personaj. Îmi place să inventez personaje, chiar dacă unele se intersectează biografic cu mine. Dacă ţin cont de faptul că primele mele amintiri puternice datează de pe la vîrsta de cinci ani, cînd eram fascinat de modelajul cu plastilină la grădiniţă, pot spune că observ lumea de aproape o jumătate de secol. În acelaşi timp, am fost un observator în deplasare continuă. Am cunoscut bine lumea satului, pentru că la bunici îmi petreceam vacanţele. Îmi dau seama, de altfel, acum, în pragul vîrstei a treia, că sursele iubirii mele pentru teatru au fost „spectacolele” tradiţionale văzute la ţară: nunţile, botezurile, înmormîntările, sărbătorile de iarnă, ritualurile cu măşti, malăncile… Am cunoscut deci în profunzime satul cu ceremoniile sale, dar am fost fascinat de oraş şi chiar de marile oraşe. Bucureştiul a fost marea iubire a tinereţii mele, la Bucureşti aș fi vrut să studiez şi să trăiesc. Parisul a fost o întîmplare, nu cred că era înscris în codul meu genetic, dar iată că întîmplarea durează, locuiesc şi lucrez la Paris de 30 de ani. Între timp am mai călătorit şi în alte ţări, am întîlnit şi am vorbit cu oameni de pe toate continentele. S-a adunat, deci, în memoria mea, o masă enormă de emoţii, de informaţii, de imagini, de poveşti auzite de la alţii. Toate acestea se topesc la un moment dat în cărţile pe care le scriu, purtate însă de liantul cel mai important: imaginaţia.

C.T.: Cum te împarți între RFI și treburile tale literare?

M.V.: Radio France Internationale este pentru mine un loc care mă ajută să observ lumea, dar şi unul care îmi oferă libertatea de a o analiza aşa cum cred eu de cuviinţă. Am lăsat multe ore din viaţa mea la RFI, am petrecut multe ore în faţa microfonului. Dar, în acelaşi timp, RFI-ul a fost şi o sursă de inspiraţie pentru unele dintre piesele şi romanele mele. Am scris un roman despre universul mediatic şi derivele lui, se numeşte Dezordinea preventivă, a apărut la Polirom în colecţia “Top 10”. Îl recomand celor care vor să înţeleagă mecanismele transformării informaţiei în spectacol. Din fericire, eu lucrez la un post de radio care şi-a păstrat obiectivitatea şi independenţa. Tendinţa mediatică planetară este însă alta: mediile de informare produc adrenalină, se hollywoodizează

C.T.: Ce mai face poetul Matei Vișniec?

M.V.: Poate că am să mai scot un volum de poeme în anii viitori. Ultimul meu volum de poezie, La masă cu Marx, a apărut în 2011. Un nou volum, după opt sau nouă ani, poate că nu sună excesiv.

C.T.: Cum ai lăsat orașul tău natal, Rădăuți, și cum e azi?

M.V.: Profit de întrebarea ta pentru a reaminti întregii lumi că oraşul Rădăuţi este un epicentru cosmic de poezie, un oraş cu un farmec subtil, avînd şi accente suprarealiste. Mai mult decît atît, prin el trece axa de simetrie a lumii deghizată în cale ferată, care era să moară, dar a reînviat întrucît, după ani şi ani de paralizie, trenul a început din nou să circule pe ruta Suceava-Putna. Oraşul meu natal a fost întotdeauna centrul lumii pentru mine şi mă încarc cu energii noi ori de cît ori mă întorc acolo. Sigur, marele spectacol pe care mi-l oferă oraşul se derulează vara, cînd este invadat de maşini cu număr de Italia sau de bucovinenii care se întorc acasă cu maşinile lor. Am atunci în faţa ochilor nişte scene de ambuteiaj demne de marile capitale ale lumii şi o febrilitate consumistă care mă lasă perplex. În restul anului, oraşul se mai linişteşte, îşi găseşte ritmul de mic prinţ de provincie, cu tabieturi şi momente de tihnă. Celor care trec prin Rădăuţi le sugerez să viziteze Mănăstirea Bogdana unde doarme întemeietorul Moldovei, Muzeul etnografic şi Herghelia, unde toţi caii se hrănesc cu jar.

C.T.: Dar Bucureștiul?

M.V.: Bucureştiul este poate capitala europeană cu cele mai multe contraste şi contradicţii. Dacă un străin care vine la Bucureşti pentru prima dată, fără însoţitor,  are nenorocul să aterizeze într-o duminică dimineaţa, cînd oraşul rimează cu magazine închise şi străzi pustii, nu este exclus ca spre seară respectivul vizitator să fie deja deprimat şi să-şi dorească să plece imediat spre alte orizonturi. Cu puţină iniţiere, însă, acelaşi străin se va îndrăgosti de acest oraş şi de misterele sale, pentru că Bucureştiul nu „se dă” din prima, trebuie să depui un anumit efort ca să-l meriţi. Personal, îmi sîngerează inima cînd vin la Bucureşti şi văd starea de delabrare a unor edificii sublime, din care continuă să emane poezie, dar o poezie mortuară. Bucureştiul este oraşul în care m-am format ca scriitor, numai că unele locuri dragi mie au dispărut din peisaj, precum Casa Monteoru, unde se afla Uniunea Scriitorilor. În materie de teatru, însă, Bucureştiul rămîne pentru mine unul dintre cele mai inspirate şi creative laboratoare din lume.

C.T.: Ce e cu protestele „vestelor galbene” din Franța și ce efecte crezi că au în Franța și nu numai?

M.V.: “Vestele galbene” reprezintă încă un mister sociologic, compoziţia lor chimică este una în plină mişcare, nu ştim încă dacă ingredientul dominant ţine de fascism, de stîngism, de anarhism, de incultură politică, de anticapitalism revoluţionar, de spaima omului alb că ar putea ieşi din istorie. Cînd într-o ţară ca Franţa, care este un exemplar stat de drept şi o democraţie tolerantă cum sînt puţine pe pămînt, încep unii să strige „Macron, dictator”, nu pot să spun altceva decît că avem de-a face cu oameni care nu cunosc sensul cuvintelor şi nici ceea ce se întîmplă în ţări precum China, Venezuela, Coreea de Nord, Turcia, Rusia. Pentru prima dată de cînd trăiesc în Franţa îmi dau seama că marile democraţii din vestul Europei nu sînt poate chiar atît de solide precum credeam şi că, în anumite momente ale istoriei, isteria colectivă poate dărîma edificii care păreau construite pentru a dura secole. “Vestele galbene” au în ele şi un fel de inocenţă, fiind de fapt vocea unor oameni care muncesc, dar nu se aleg cu nimic de pe urma muncii lor, într-o lume în care opulenţa capitalistă îi umileşte de fapt. Numai că această inocenţă poate deschide falii teribile în fundamentele democraţiei, cum ar fi revendicarea lor devenită obsesivă, aceea de adoptare a referendumului ca mecanism al democraţiei directe. Am văzut deja la ce a dus democraţia directă în Marea Britanie. Una este să le ceri cetăţenilor să se exprime prin referendum în privinţa unor probleme de societate, cum se întîmplă în Elveţia, şi alta în privinţa unor fundamente civilizaţionale.

C.T.: Cum vezi Brexit-ul pentru britanici și pentru UE?

M.V.: Cred că Marea Britanie va reveni, altfel şi după un anumit număr de ani, în Uniunea Europeană. Mai rămîne de inventat mecanismul respectiv. Personal, cred că, dacă vom continua să demolăm Uniunea Europeană, ne vom întoarce la totalitarism, la mafiotizarea completă a vieţii politice şi economice, şi la barbarie.

C.T.: Unde te vezi locuind peste zece ani?

M.V.: Într-o carte, dragul meu coleg de generaţie, într-o carte.

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Pot sa fiu scuzat daca apreciez doar dramaturgul si poetul Visniec si nu parerologul politic? Daca Franta este o democratie toleranta, Macron nu poate fi dictator. Rationament falacios de tipul non sequitur. Charles-Louis-Napoléon Bonaparte a fost ales presedinte in 1848 si…supriza, in 1852 s-a imparatit de la sine putere. Chior sa fii si nu iti dai seama ca modelul imperial (de fapt cvasi-mesianic) de presedintie al celei de a cincea republici si-a consumat legitimitatea (bine, modestul Macron se crede doar Jupiter). Cred ca Chirac a fost ultimul presedinte reales. Mecanism de readmitere a MB in UE daca (un mare daca) va dori, exista deja. Este mecanismul de admitere.

  2. #2

    Totalement de acord avec le cadre de RFI, Mattei Vishniek.
    Mon amant est un democrate convaincu et convainquant.
    Et les gilets jaunes ne sont pas du tout un mystere.
    Nous avons pur et simplu a faire avec la mahala stirb et inepte.
    C’est tout.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Coronavirusul, pseudonimul penibil al ciumei

    25 februarie 2020

    Arta a cochetat cu moartea la Carnavalul din Veneția pînă cînd măștile fascinante și grotești pe care turiștii și le-au tras fericiți pe meclă au fost înlocuite brusc cu o […]

  • Coronapirus

    25 februarie 2020

    Cel mai nou, puternic și neașteptat aliat al Opoziției e acum coronavirusul, care vine din Italia, pe vechiul drum al romanilor, să ia în stăpînire ce a mai rămas, după […]

  • Guberniul său

    25 februarie 2020

    „Poate dumneavoastră aveți treabă și noi vă reținem!“ Asta i-a spus un ziarist președintelui Iohannis luni, când acesta din urmă limitase numărul de întrebări pe care le puteau pune ziariștii […]

  • În căutarea țăranului pierdut

    18 februarie 2020

    Prin anii ’90, șoseaua dintre Craiova si Calafat purta la gît în plină iarnă salbe de potîrnichi și de prepelițe, care spre a nu fi detectate pe cîmpul înzăpezit de […]

  • Instinct primar

    18 februarie 2020

    Partidele bătrîne se închină la chipul cioplit al primarului. Și PSD, și PNL se prosternează la picioarele acestei divinități păgîne. Au primari mulți pe care vor să-i păstreze fiindcă fără […]

Cele mai citite