Mesaj către alergători

Admir oamenii care fac mișcare la fel de mult cum îi admir și pe cei care știu matematică, fizică, chimie. Niciodată nu i-am înțeles pe cei din urmă, îmi lipsește acea bucată de creier cu ajutorul căreia să pricep cum gîndesc ei. Mai nou, mă blochează și alergătorii. Corpul meu trecut de patruzeci de ani a practicat sport destul de intensiv timp de vreo cincisprezece ani, cu antrenamente zilnice, cantonamente, meciuri, accidentări, dureri, bucurii, tristeți. În toți acei ani, cea mai urîtă parte, atît pentru mine, cît și pentru cea mai mare a colegilor mei, a fost alergarea. Fuga a însemnat – și cred că înseamnă încă – o formă  de deplasare mai rapidă, nimic mai mult. O parte necesară, dar plictisitoare și detestată a pregătirii fizice, pe care cei care practică sporturi cu mingea mai ales o detestă profund. Poate de asta, Bănel Nicoliță și Florentin Petre au împreună mai puține Baloane de Aur decît Messi.

Duminica trecută, încercînd să profit de ultima zi de trafic liniștit prin București înaintea reînceperii școlii, m-a lovit din nou alergarea. M-am trezit la șapte și am început mișcarea. Am încărcat genți, obiecte grele, televizoare, bucăți de mobilier, le-am înghesuit în mașină și am plecat plin de energie. Participam la o mutare și îmi urmam destinul de salahor care cred că mă va urmări pînă la groapă, unde, foarte probabil, mă voi căra tot eu de unul singur. Primele două intersecții mi-au confirmat calculele. Bucureștiul era liber, numai bun pentru transportat lucruri. La a treia, aproape de pasajul Victoriei, mașinile s-au strîns una lîngă alta și au rămas nemișcate. Ciocanul blocajului rutier m-a lovit direct în ceafă. Am crezut că e un accident, nu sînt chiar cel mai norocos om din cartier. După vreo jumătate de oră, am ieșit din pasaj și peste încă douăzeci de minute am ajuns la destinație. În mod normal, acest traseu cu mașina durează cel mult zece minute. Am descărcat rapid și am pornit spre o nouă cursă. De data asta, mi-am zis să evit pasajul, așa că am luat-o pe lîngă el. Dar cînd să pătrund în piață văd niște polițiști în spatele unor garduri și niște oameni cu tricouri colorate care fugeau în pîlcuri spre Kiseleff. Toate mașinile erau deviate. După zeci de minute de mers bară la bară, am ajuns la Arcul de Triumf. Acolo eram sigur că e un loc numai bun de întors alergătorii și că ne lasă să mergem măcar spre Piața Charles de Gaulle. Greșit. În timp ce stăteam la a șasea tură de roșu la semafor, aproape de bulevard, transpirat de nervi, văd doi moșuleți deshidratați de bătrînețe care își trăgeau după ei osemintele în aplauzele unora de pe margine. Simțeam că mă sufoc. Eram în punctul mort al oricărui alergător, dar ca privitor. Mi-a venit să mă duc la primul polițist, să-i propun schimbarea regulamentului la maratoanele urbane. Cine termină alergarea în mai mult de patru ore să primească amendă. Mă gîndeam cu groază la cîți bătrînei și grași or fi luat startul și la cît timp le ia să termine cursa. După încă o jumătate de oră de ocoliri, am ajuns la locul de încărcare. Am căutat și am găsit pe net minunatul eveniment: Bucharest International Half Maraton by Constantina Diță. Bine că am nu l-am prins pe tot, mi-am zis. Am mai stat o oră, ca să ajungă toți moșii la finiș, apoi am reluat mutatul.

Dragii mei forrești gumpi, știu că maratoanele urbane nu au nici un haz dacă nu blochezi traficul unui oraș, dar v-aș ruga să aveți bunul-simț să alergați mai repede. Dacă vă știți genul de cetățeni cool care abia își tîrîie bășinile, dar nu vă puteți abține de la fugă lungă, mai luați-o dracului și prin parcuri, unde e mai mult oxigen. Iar organizatorilor și celor care aprobă astfel de evenimente le doresc din suflet să-i prindă indianul Talpă Iute!

M.T.

8.240 de vizualizări