Trăim o carte și noi nu știm: Literature and the Long Modernity. Explicații de la coautoarea ei, profesoară universitară la Limbi străine, director al Centrului de Studii Culturale Britanice și al Centrului de Excelență pentru Studierea Identității Culturale.
Reporter: În spațiul românesc, politica dă tonul. De ce? Unde dispare tot ce au învățat politicienii?
Mihaela Irimia: În orice spațiu identitar – desemnez, astfel, perimetrul în care evoluează și se afirmă o entitate culturală cunoscută drept națiune –, în orice astfel de spațiu al modernității noastre tîrzii, politica are un cuvînt de spus care se aude mai marcat decît alte semne emise/trimise prin canalele și pe traseul comunității în cauză. Cu atît mai tare se aud vocile registrului politic în țări care practică libertatea de opinie doar de un sfert de secol, după un interval de hiatus istoric. E firesc, așadar, ca acustica politică să surclaseze semnale de alt gen. Cultura în sens tradițional, de pildă, unde aparițiile editoriale, teatrul, opera, cinematograful, expozițiile și muzeele par manifestări discrete, prin contrast. Ele nu reclamă energia și spiritul combativ ale sferei politice dezlănțuite după decenii de liniște forțată și, ca atare, par detalii de fundal. Tristețea este că politicienii sînt primii care confirmă această absență, ei înșiși ignorînd cu veselie subtilul și ramificatul sistem semiotic-identitar pe care îl numim, simplu, cultură. Ce învață politicienii? Învață politicienii din cultură? Auzim în mod repetat, obositor, absurd, că acest domeniu al vieții noastre cotidiene, cultura, nu produce locuri de muncă, nu aduce beneficii pecuniare, ca atare nu este de interes. Cecitatea și surzenia celor care chiar cred această aberație aduc după sine un cost imens, pe care îl plătim cu toții, chiar în acest moment și care, nu peste mult timp, va avea drept efect ștergerea specificului nostru. Este îngrozitoare imaginea unui corp amorf care se mișcă anevoie și abia se poate face auzit. O astfel de identitate incertă este un spațiu public calp de cultură.
Rep.: Cum se raportează România la modernitatea de fiecare zi? Ce-nseamnă civilizație în această modernitate postmodernă?
M.I.: Modernitatea este o serie de violențe simbolice impuse de sus în jos. În istoria Europei, spațiile identitare coextensive cu națiunile moderne au suferit, unul după altul, protocoale de modernizare cu forța, uneori chiar prin intervenții sîngeroase, cum este cazul Revoluției Franceze. Modernitatea înseamnă conformarea după principii cuprinse în reglementări validate funcțional: ce nu face bine corpului societal, ce se dovedește contraproductiv, ce complică inadmisibil mersul lucrurilor, ce suprimă igiena sferei publice, toate acestea sînt taxate ca rele și de nedorit. Însă a avea un corp societal care se ordonează după astfel de reguli înseamnă a înțelege rostul modernității ca etapă în evoluția speței în care nu pot prima relațiile premoderne (legăturile de sînge, raportul direct cu unul sau altul, influența prin legături imediate, ca în mediul rural tradițional), ci cele moderne (bazate pe libera asociere a persoanelor, pe opțiunea ocupațională individuală, pe participarea liber consimțită la activitățile publice etc.). Aceasta este măsura civilizației în epoca postmodernă. Nu încercați să găsiți contradicție între “violența simbolică” căreia i se subsumează comportamentul modern și modernitatea ca libertate. Este liber cel care simte forța regulii drept libertate, iar neliberi cei care se comportă după placul altora.
