Vorbim schimbarea
Femeile votează schimbarea. Spre exemplu, pe 17 decembrie, după vot, se așteaptau să-l vadă pe Iohannis transformat într-un tip brunețel, micuț de statură și care să turuie încontinuu de să-ți facă dovleacul calendar.
– Ce-ai zice să mă fac blondă?
O auzi așa, de nicăieri, în timp ce la televizor sînt niște anunțuri umanitare.
– Pe bune, nu crezi că ar trebui să schimb ceva la mine?
– Ce?
– Nu știu… și am și tenul ăsta alb, zici că-s mereu bolnavă.
– Ai putea să schimbi chestia asta că vrei să-ți faci chestii, că vrei să te transformi.
– Ești nesimțit.
Este adevărat, într-un cuplu, extremele se atrag. Doar că se atrag în ea. E înaltă și subțire, of, ar vrea să fie mignonă, ar vrea să fie alintată „șoricel”. E mică și-o alinți cu “șoricel”, visează să fie o norvegiancă de 1,80 m pe care s-o alinți… cum naiba s-o alinți? Chiar trebuie să te gîndești bine, pentru că, la înălțimea asta, nu prea ai vrea s-o superi.
Mare mirare că n-o auzi pe-o pălugă de-asta:
– Auzi, ce-ai zice să-mi tai din picioare, să fiu, așa, mai micuță, mai drăguță?
– E OK, iubito, avem camere mari, încapi, patul e lung, nu văd nici un motiv.
– Da, nu știu, mă gîndeam, ce nasol că nu sînt și eu micuță…
E blondă, se face brunetă, e prea moale, dorește să fie și ea mai iute și mai implicată, are părul drept, Doamne, și-ar da o mînă pentru niște cîrlionți – slavă Domnului că nimeni nu-i propune tîrgul.
Ideal ar fi ca toate celelalte femei de pe glob să fie ca ea, cu mici variațiuni și, dacă se poate (trebuie să se poată), ceva mai urîte. OK, cu o frumusețe interioară ceva de speriat, dar o idee mai urîte.
Mulțumirea de sine nu miroase-a bine
Cică, atunci când s-a băgat mulțumire de sine la magazin, s-au așezat la coadă și bărbatul, și femeia. Bărbatul era primul și a avut cu vânzătoarea următorul dialog:
– Ce vă dau, domnu’?
– O bere blondă, nefiltrată, la halbă. Și niște alune.
– Nu ținem.
– Șaorma?
– N-ați văzut ce scrie afară, pe firmă? Noi vindem decât mulțumire de sine.
– Mbbine… Morcovi aveți?
– Vă bateți joc de mine, domnu’?
– Glumăăă! Zi de mulțumirea aia de sine.
– Avem.
– E proaspătă?
– Acuma a descărcat-o băieții de la furnizor. E caldă.
– Dați-mi și mie.
– Cam câtă să vă pun?
– Puneți-mi-o pe toată.
– Cum să… Nu-i frumos, domnu’, trebuie să mai lăsați și pentru alți clienți.
– Ete-na, de-aia nu mai pot eu, de alți clienți. Haideți mai repede, că începe meciul și mă grăbesc.
– Păi, și ce-o să faceți cu un camion de mulțumire de sine? Unde-o țineți? Aveți vreo treizeci de frigidere, s-o băgați, să nu se strice?
– Eee, frigidere! O bag direct în mine pe toată. O mănânc. Vreau să plesnesc de-atâta mulțumire de sine, să-mi iasă și prin urechi.
– Bine, domnu’.
– Feliază-mi-o, te rog, și dă-mi și niște scobitori, să mă scobesc după haleală.
Când a venit rândul femeii, nu mai exista picătură de mulțumire de sine, ceea ce, practic, a salvat lumea de la dispariție. Dacă n-ar fi fost femeia veșnic nemulțumită, n-ar fi existat nici artele, nici moda, nici hairstyliștii, nici Internetul wireless, care l-a înlocuit p-ăla cu fir, pentru c-o enerva. Da, evident că l-a inventat un bărbat, dar cine l-a amenințat că altfel doarme pe preș?
Mihai RULES!