Vorba aia, „Cutare n-are nevoie de prezentare”, în cazul lui Mike Godoroja chiar se aplică. Doar că pe el nu numai că-l recunoști cînd îl vezi pe stradă, dar parcă îți e și prieten de cînd te știi.
Cristian Teodorescu: Ca vechi admirator ce-ți sînt, nu te întreb ce mai faci. Cînd ai timp să le faci pe toate?
Mike Godoroja: Nu am timp, nu am timp deloc. Timpul nu este cel mai bun prieten al meu, dar în fiecare zi îmi face cu ochiul amintindu-mi de vreo slăbiciune de-a mea sau de faptul că sînt incapabil să îl optimizez așa cum ar trebui. Funcționez cam în două trepte: tunet, fulger și cutremure, pentru ca apoi să devin o pajiște de vară cu un verde lin și liniștitor. Planurile mele sînt mai mereu dejucate de un vînticel de vară sau de o țigară și devin realitate cînd nu mă aștept și oricum o realitate nouă, altfel, surprinzătoare.
C.T.: De la tine și de la Florian Lungu am aflat atîtea lucruri despre jazz, încît uneori îmi părea rău că poveștile din emisiunile voastre erau atît de scurte. Apoi mi-am dat seama că funcționau ca niște pilule menite să provoace adicție. Cînd ați început să lucrați împreună?
M.G.: Înainte de specializarea în televiziune făcută la Paris am făcut Institutul Politehnic și din prima lună de studenție am deschis un club de jazz la subsolul corpului unde era Mecanica. Prin ’84, cînd Bucureștiul era cenușiu, înfrigurat și făr’ de lumină, cînd toate restaurantele se închideau la 10, în clubul meu se stătea pînă la miezul nopții, se fuma și se asculta Miles Davis. Acolo l-am invitat pe Moșu (așa mi-a spus din prima zi să-i spun), care m-a întîmpinat cu două bancuri porcoase pentru ca apoi să țină o conferință genială. De atunci am l-am urmat fără ezitare… Moșu – un far pentru cariera mea, dar și un prieten de neprețuit!
C.T.: Ești un om-spectacol, cum puțini sînt la noi. Chestia asta se învață sau descoperi că era în tine?
M.G.: Am avut din școala primară chemarea „scîndurii”, cum îi spunem noi, artiștii scenei de spectacol. Mi-aduc aminte că așteptam cu nerăbdare să vină vinerea pentru ca să rămînem după ore la taifas în clasă, dar mai ales la diverse reprezentații „impromptu”. Pentru că eram mic de statură în raport cu băieții-vedete, slăbănog de-a dreptul și cu o voce de copiliță (pe care sincer am urît-o multă vreme, dar azi sînt atît de fericit ca pot cînta astfel „sopranistic” partituri chiar dificile de la Led Zeppelin), nu puteam impresiona altfel decît dominînd auditoriul… și cum puteam face asta? Prin muzică și teatru. Cîntam Smokie și Demis Roussos (mi se potrivea de minune timbrul lui), iar toți băieții care făceau mișto de mine deveneau invidioși, iar fetele… eh, le cuceream inimioarele lor roz.
Orice se poate învăța pe lumea asta de la zero, dar eu cred că fiecare dintre noi avem o chemare, un drum al nostru, pentru toată lumea există o lumină. Cine-și ascultă a lui chemare, cine-și recunoaște lumina are dreptul la fericire pămînteană!
C.T.: Blues, rock și jazz. „Puriștii” nu se uită chiorîș la tine?
M.G.: Blues-ul leagă toată muzicile cu tobe, care trăiesc prin ritmul lor pronunțat… soul, funk, jazz , rock’n’roll, country. Nu mi-am dorit niciodată să mă „înrolez” cuminte într-un stil sau chiar într-un gen, am avut mereu aerul compilativ, dorința de a întrepătrunde artele, de a le fuziona. Spectacolele mele sînt deopotrivă folk, blues și rock, cu experiențe teatrale sau de arte vizuale. Puriștii sînt „naziștii necesari”, cum spunea Robert Plant de la Led Zeppelin.
C.T.: Ești și organizator de spectacole, ceea ce înseamnă, din cîte știu, un uriaș consum de energie, dar și de diplomație artistică. Cum te descurci cu orgoliile celor pe care-i aduci alături pe scenă?
M.G.: Faptul că eu mă pot exprima liber pe scenă în fața publicului este un atu al meu pentru situațiile în care devin producător muzical al altor artiști. Muzicienii, ca de altfel orice artist de pe lumea asta, sînt oameni foarte vulnerabili și caută mereu un punct de sprijin pentru a-și verifica arta lor înainte de a ajunge la public. Părerea obiectivă este ceea ce îi trebuie oricui se ocupă cu arta spectacolului, a concertului, a vînzărilor de albume cu muzica înregistrată, iar eu am învățat toate acestea direct de pe scenă sau din studio. Presa sau publicul, vecinii sau prietenii, toți ne critică sau ne laudă pe noi, artiștii, cu o mare doză de subiectivism. Ochiul ca de bisturiu care să analizeze interiorul unei opere fără prejudecăți, fără să fraternizeze cu muzicianul, aparține producătorului, iar meseria asta am învățat-o cel mai bine cînd am lucrat cu formația Iris. E foarte greu, foarte-foarte greu, dar și nemaipomenit de frumos…
C.T.: Cum te înțelegeai cu Adrian Păunescu?
M.G.: Nu îl cunosc deloc. Nu am făcut parte din generația cenaclului său.
C.T.: Care e publicul de jazz-blues de azi, la noi?
M.G.: Oooh, e un public împrospătat, reîntinerit, viu și relaxat. Festivaluri de genul Gărîna sau Panorama Ghelari sînt oglinda vie a unui auditoriu branșat la valorile contemporane, care cunoaște curentele zilelor noastre, iar muzicienii români de talia lui Mircea Tiberian, unul dintre marii noștri „constructori” de jazz românesc, se pot exprima la nivel mondial fără vreo reținere.
C.T.: Ești unul dintre puținii oameni care întotdeauna zîmbesc fără efort. Nu ești niciodată trist sau indispus?
M.G.: Sînt predispus la nostalgie și de aici drumul este unul drept către tristețe. Am o colecție de discuri vinil și de instrumente vechi care mă întorc în timp mai mereu. Depind realmente de un cer senin sau de-o privire prietenoasă. Nu pot trăi cu dușmanii în casă, iar de mi se întîmplă, atunci prefer să găsesc o cale de împăcare sau mai bine plec eu… uite-așa! Nu sînt un depresiv, dar mereu găsesc o cale tragică spre a oferi emoție. Piesele „Caii din pădurea Letea” sau „Mă doare” mă definesc în mare parte, dar pînă la urmă finalul concertelor mele este reprezentat de „Vă rog să aveți o viață frumoasă!”.
C.T.: De ce oare muzica ne face fericiți, dar nu ne face mai buni?
M.G.: Nu ne face mai buni?! Duke Ellington sau Armstrong, Johnny Răducanu sau Sfinx, Led Zeppelin sau Dylan… sînt convins că, după audierea cu plăcere a capodoperei zeppeliniene „Stairway to heaven”, oricărui ticălos de pe lumea asta i s-ar putea smulge o lacrimă, darămite unui om cu frica lui Dumnezeu. Eu sînt convins că arta practicată la altitudinea geniului poate modela lumea în bine. Cum de altfel a și făcut-o pînă acum, doar că nu suficient. Există munți de fast-food muzical pe Internet azi, fluvii de texte, scrieri maculatură pe Facebook, încît omul cu iPhone-ul la gît este derutat și ușor confuz… cu siguranță, are nevoie de ghidare, de o filtrare, de recomandări pertinente pentru a putea supraviețui uraganului informațional de azi. Iar arta, arta pură și nevinovată, sinceră și bine meșteșugită, este cu siguranță un ghid moral și sufletesc totodată. Dacă un artist nu îți înmoaie sufletul, atunci cu siguranță ar fi mai bun pentru altă meserie.
