Nevoia de miracol, Editura Polirom. Multipremiată. Pelerinajele românilor și-o cercetare a lor cum aveam nevoie: cu minte limpede de sociolog.
Reporter: Nevoia de miracol este un semn de înapoiere?
M.B.: Depinde de cum privești, de tabăra în care te afli, în ce moment al vieții. Știți cum se spune, în avion sîntem cu toții credincioși, la aterizare redevenim atei – iar ultimul crash din Alpi confirmă tragic această afirmație. Cînd ești tînăr, cu o sănătate bună, fericit și te mai iubesc și fetele, “gloata” (ghilimele mari, vă rog) de la pelerinaje pare comică și coborîtă parcă din alt secol. După o anumită vîrstă, cînd mosorelul vieții se apropie de final sau treci prin episoade grele de sănătate, vărul cancer și tatăl infarct încep să-ți zgîrie semne pe ușa sufletului, începi să vezi lucrurile puțin altfel. Miracolul ca ultimă soluție. În fine, mai avem și credința profundă, luminoasă, asumată, care nu cere nimic în schimb, dar e mai degrabă rară. Și e normal să fie așa.
Rep.: Mulțimea, coada?
M.B.: Pentru că tot sîntem în perioada pascală… Iisus la Ierusalim. Mulțimea aclamă la început, iubește, plînge după El. La final aruncă cu pietre și urăște. Puterea maselor, tare schimbătoare, a fost și este terifiantă. Cînd ai 100.000 de oameni așezați la rînd, cum s-a întîmplat adesea la Iași, te poți aștepta și la surprize. Un lucru pe care Măria Sa Jandarmul Român, acest stîlp al pelerinajului, la propriu și la figurat, îl știe mai bine decît oricine. Așteptarea te lucrează, te face să intri într-o stare specială de oboseală necesară întîlnirii cu sacrul. Rîndul pare comic din exterior (așa cum ni-l prezintă și mass-media, n’est-ce pas, Cațavencii?), dar este tragic absolut în interior. Mi s-a întîmplat să aștept și 18-20 de ore la rînd, printre pelerini. Nu m-am plictisit niciodată, am auzit povești de viață extra-ordinare. Adică din afara sferei banalului. O parte dintre ele le-am redat și în volum.
Rep.: Cum arată pelerinul tipic?
M.B.: M-am ferit să construiesc un portret de “pelerin tipic”, pentru că nu există. Avem de toate. De la bunicuța sfioasă de la țară, așa cum apare ea în reclamele de iaurt bio-eco, cu busuioc proaspăt în mînă și 10 lei strînși cu greu în colțul batistei (realitate, nu-i figură de stil), la corporatiștii îmbrăcați toți în goretex și cu bocăncei de firmă. Unul dintre aceștia din urmă mi-a zis: “Am venit să fac dezvoltare spirituală, la îndemnul coach-ului meu”. Diversitatea este mare. Repet, privind la televizor nu înțelegi pelerinajul, ci din interiorul rîndului, prin participare efectivă.
Rep.: BOR?
M.B.: Un paradox aparent: nu Biserica organizează pelerinajele, ea doar le legitimează și le disciplinează canonic. O afirmație valabilă și pentru spațiul catolic. În esența lor, pelerinajele sînt un fenomen de religiozitate populară, caldă, exuberantă, spontană. Ele se nasc și mor după legi încă necunoscute. Cine ar fi bănuit, acum 15 ani, că Prislop va fi unul dintre cele mai importante puncte de pe harta României? Biserica trebuie să pară puternică, să strălucească (la propriu și la figurat) în timpul ritualului pelerinajului pentru a impresiona masele, a contrabalansa energia populară. Numai că fastul bizantin al acesteia, amplificat cu difuzoare și ecrane uriașe cu LED-uri, dă adesea impresia de kitsch și nu mai vedem pădurea de copaci. Pariul este însă unul riscant pentru Biserica Ortodoxă. Prea mult înseamnă prea puțin, de fapt. Și nu doar în cazul pelerinajelor. Trebuie să mă opresc aici, am început și eu să fumeg bizantin cuvinte, la rîndul meu.
excelent articol …. „Puterea maselor „…….in rromanica ??? unde ..la coada ???..care mase ???