Poezie despre Bosnia. Bosnia. Partaj, editura Cartea Românească.
Reporter: De ce tu și Bosnia?
Miruna Vlada: Am ajuns prima dată în Bosnia în 2008, am organizat un eveniment acolo și am stat două săptămîni. A fost mai întîi impactul vizual al orașului Sarajevo din clipa cînd am coborît în gara centrală (am călătorit prima dată cu trenul București-Sarajevo, a fost o epopee întreagă, 36 de ore și mii de povești). Apoi am început să citesc despre Bosnia, mai ales despre război și despre genocid. Deci Bosnia a început în mine la nivel senzorialo-estetic și apoi discursiv-politic. Și timp de vreo doi ani, cît am studiat la master, mi-am umplut capul de clișee și de discursuri ale altora despre ce e / ce nu e Bosnia. Și au început să se aprindă niște beculețe – cu cît intram mai în amănunt, cu atît ceața era mai mare. E sexy treaba asta, te prinde. Și nimic nu semăna cu ce văzusem eu inițial atunci cînd am coborît din tren. Războiul nu a căzut pe planul doi în căutările mele, dar am experimentat la cotele cele mai înalte senzația aceea de vertij pe care ți-o produce narcisismul durerii. Să te vezi suferind calofil, așa, să îi vezi pe alții suferind și mai calofil, artă, frate! Fac pe deșteapta și pe analista acum, post-factum / post-partum. Cînd eram acolo nu vedeam nimic din toate astea. Eu sînt în mod natural o „drama queen” și am vrut să las să ajungă la mine, prin poezie, și vocile altor „drama queen”.
Rep.: Cum ajung crima și războiul poezie?
M.V.: Nu știu cum aș scrie despre un război la care aș participa direct. Nici nu cred că aș putea, am reflexe de fată de pension și nu prea m-aș vedea hălăduind prin zonele de conflict, însetată după povești ale morții. Sînt curajoasă mai ales la masa de scris, dar nu pe teren. În Bosnia. Partaj am scris despre un război al altora și asta m-a protejat. Nu am vrut nici o clipă să îmi arog alt rol decît acela de traducător. Orice repovestitor din Bosnia devine o mitralieră în plus pentru o tabără sau alta. Și ca să mă întorc la întrebare – războiul a ajuns în poezia mea ca stare. Eu sînt o tipă foarte conflictuală. Îmi place să mă cert și să mă contrazic tot timpul, poate și dintr-o dorință malițioasă și juvenilă de a-i descoase pe oameni și de a-i forța să-mi dea punctele lor de vedere cele mai brute. Felul meu de-a fi cred că a rezonat „mănușă” cu atmosfera politică din Bosnia, unde totul e contestare, nervi, frustrare, reproșuri, vină, sînge, nedreptate etc.
Rep.: Cît te ajută viața în România pentru a face poezie despre Bosnia?
M.V.: M-a ajutat, cred, enorm să fiu din România. Nu eram nici de-a Vestului, dar nici de-a lor. Eram la mijloc. Puteau relaționa mai ușor cu mine decît cu alți „europeni”, nu doar fiindcă eram mai apropiată geografic (fiindcă în realitate se ajunge mai greu de la București decît de la Berlin sau Viena, că sîntem legați foarte prost ca infrastructură de transport de statele noastre vecine din Balcani). Dar știau că și noi am intrat greu în UE, că și noi avem buba asta mare cu „corupția” și simțeau că îi putem înțelege mai ușor. Deci i-am simțit mai deschiși din cauza asta. Și m-a mai ajutat un lucru – faptul că a scrie despre drama destrămării Iugoslaviei în spațiul românesc e o temă foarte exotică. Și, de fapt, asta m-a îngrijorat foarte mult. Adică, în toiul romanelor despre viața în comunism și al poeziei douămiiste despre fatidica tranziție la democrație și debusolarea ei – hop! apare un alt tip de văicăreală, cu război etnic, cu împușcături, cu alte drame decît cele ale fostei Securități. La bursa valorilor agreate de Occident, acestea au fost cele două mari marote ale literaturii din Est – drama post-comunistă și drama post-război a spațiului iugoslav. Cine a prins rapid rețeta a intrat în industria de consum și s-a făcut om – l-au potopit premiile, ovațiile, bursele. În anii 2000, tîrgurile de carte din marile capitale europene au arătat ca o competiție între cicatrici și un concurs de Miss Văicăreală și Mister Condamnare a Crimelor. „Eu n-am venit aici ca să caut ceva anume / am venit aici angajată ca bocitoare”.
