Mitică Dragomir, o foaie de piele în jurul a mult rahat

De fiecare dată cînd te gîndești că viața nu mai are sens, că totul e aiurea și că sinuciderea rămîne unica variantă logică, încearcă să te concentrezi asupra lucrurilor frumoase: amintiri, familie, copii, dacă ai, orice. Dacă nici asta nu merge (și, de obicei, nu merge), uită-te la o emisiune cu Dumitru Dragomir. Brusc, te îngrozește nedreptatea pe care o faci plecînd de pe această lume înaintea unuia ca el. Chiar mă gîndesc să brevetez această metodă împotriva sinuciderii.

Dacă dorm și apare Mitică Dragomir la televizor, celulele corpului meu încep să-l urască. Eu continuu să dorm, dar celulele corpului meu se trezesc unele pe altele, își dau coate și încep să-l urască-n cor pe acest Mitică.

Nu stau de vorbă cu oameni care, văzîndu-l pe Dragomir, nu au, brusc, o senzație de vomă, de stomac întors pe dos. Îi disprețuiesc pe cei care zic de Dragomir că, orice s-ar spune, e un tip simpatic. În mare, sînt aceiași care spun asta și despre Băsescu. Jeguri-jeguri, dar băieți simpatici. Nu vreau să am de-a face cu ei, iar dacă ar exista o lege anti-scîrbă, m-aș duce la tribunal să obțin restricție judecătorească: Mitică să nu aibă voie să se apropie la mai puțin de un kilometru de mine pentru că mi se revoltă corpul, mă îmbolnăvesc, îmi face rău fizic.

Așa, cum voiam să vă spun și nu am apucat, pentru că m-am lăsat luat tîrîș de senzația de vomă, l-am văzut pe Dragomir la televizor, emisiune de seară, la RTV. În fața unor guguștiuci ca Ciorbea, își lăuda realizările ca manager al Ligii 1, cum primește telefoane de la toți conducătorii de ligi din Europa, care-l întreabă cum naiba face de a creat un campionat atît de puternic. Vreau să vă spun că, după ce l-am văzut și auzit declarînd asta, m-am oprit direct la veceu, unde, cu demnitatea unui samurai, mi-am băgat două degete pe gît.