Există pe lumea asta oameni curioşi, oameni care vor să ştie şi care-şi potolesc această poftă doar aflînd continuu lucruri noi. Printre aceşti oameni sînt unii care trebuie să-şi satisfacă această poftă, şi asta e tot. E un fel de bulimie a creierului. Ei nu au ce să facă cu acele cunoştinţe, le bagă în cap cum arunci lucrurile într-o geantă cînd auzi că bărbatul marinar se întoarce mai devreme din voiaj la soţie. Creierul lor e asemenea acelor case ale nebunilor care adună ambalaje. Creierul lor e un depozit în care milioane de piese Lego zac pentru totdeauna în dezordine pentru că, oricum le-ai aranja, nu-ţi iese nimic din ele. Este cazul lui Ion Cristoiu. Istoric, scriitor, fire enciclopedistă, jurnalist, creator de ziare, om de televiziune, imaginea vestelor multifuncţionale.
Cînd astfel de oameni vor să scrie, mîna lor e conectată la creier la fel cum e conectată o conductă la o cisternă suspendată. Nu se întîmplă altceva decît un plictisitor fenomen de alunecare pe plan înclinat: tot felul de fapte, poveşti, acte, legi, pilde îi curg din cap pe foaie. Dacă ar fi bucătar, Cristoiu n-ar şti să facă decît şaorma cu de toate, dacă ar fi meşter artizan ar face numai sorcove, dacă ar fi creator de modă ar face numai chestii cu volănaşe şi zorzoane, dacă ar fi Dumnezeu ar face tot şaorma.
E un caz patologic de om care nu gîndeşte, ci care doar aşază un material pe care-l are la îndemînă în diferite forme. Şoarecele de bibliotecă, odată ajuns la calculator, devine mai puţin performant decît maimuţa neşcolită uitată cîteva milioane de ani în faţa unei maşini de scris şi care ar nimeri în final un sonet al lui Shakespeare.
Într-un text din Evz de săptămîna trecută, „De la Napoleon Bonaparte la Dan Diaconescu“, şi care din titlu ne avertizează că va fi despre lume şi viaţă în general, scrie: „Vineri seara, în drum spre studiul B1 TV, am văzut în jurul Ministerului Economiei mai multe care de reportaj ale televiziunilor de ştiri. Forfota din jurul lor îmi spunea clar că sînt gata pentru transmisii în direct. Intelectualul din mine a remarcat sarcastic: Nici la asasinarea lui lui Kennedy n-au fost atîtea care de reportaj!“. Ei bine, omul de bun-simţ din el, probabil asasinat de mult de intelectual şi jurnalist, n-a putut să protesteze: de ce să fi fost multe care de reportaj la vizita în Dallas a preşedintelui american? Se anunţase cu o zi înainte la B1 că se va întîmpla ceva special?
Avalanşa de amănunte care nu pot sta unele lîngă altele în nici o lume posibilă îl pune în situaţii jenante, altfel spus, în chiar propria minte personajele despre care a aflat una-alta îl iau la mişto. Ion Cristoiu face acelaşi efort de a fi convingător în scris pe care l-ar face o bîtă de baseball ţinută de un interlop pe portiera maşinii şi care ar vrea să construiască un sistem filosofic în prelungirea idealismului german.
Ion Cristoiu se opreşte din scris doar cînd se umple Internetul. Sau, pur şi simplu, cînd îl ia somnul, tîrîndu-l în acea lume unde îi apar, înspăimîntîndu-l, toate acele biblioteci pe care n-a apucat să le citească, toate acele asocieri ciudate între lucruri care nu au nici o legătură unele cu altele pe care nu le-a făcut niciodată. Ce provocare, totuşi, pentru cînd se va trezi!
