Monocultura ne mănîncă

Nu am să vă mai plictisesc cu dramele culturii române. Nu că n-ar fi, ele sînt doar mici. Dacă ar fi să le rezum, cea mai bună imagine ar fi cea oferită de Karel Čapek: doi gîndaci de bălegar luptîndu-se pe viață și moarte pentru o biluță de… Ați ghicit. De aia. Ce vreau să spun cu asta? Că orgoliile sînt cu atît mai mari cu cît perimetrul e mai mic. Nu mai poți mișca un deșt în cultura română că se reped zece să ți-l ia cu mînă cu tot. De ce l-ai mișcat? Ce ai vrut să exprimi cu asta? Te crezi mai cu moț? Nu știai că mișcarea asta e brevetată de mine acum zece ani? Cum cînd? 2013, toamna, într-o marți. Dacă mă uit la tine, nici nu exiști. Hai, eliberează locul! Și asta se petrece într-o țară în care cărțile de succes nu depășesc 5.000 de exemplare, iar expozițiile de pictură sînt cutreierate într-o lună de trei năuci. Cultură mică, mese multe. Cum să împarți nimicul la cît mai mulți? Simplu. Scoală-te tu să șed eu.

Asta ar fi prima bubă a culturii române. Incapacitatea funciară de a înțelege că numai un efort comun (făcînd abstracție de orgolii și idiosincrazii) poate deschide enclava către public și lumea exterioară. Din ce se vede cu ochiul liber, fiecare fărîmă (da’ ce zic eu fărîmă, microgram ar suna mai bine) de succes internațional al vreunui autor este acompaniat de un roi de cîrîieli, de apostrofări și, eventual, de înjurături colorate.

A doua bubă e din titlu: monocultura. România s-a împărțit în tabere ideologice incompatibile. Ești de la Cluj? Bucureștenii sînt greșiți. Ești din București? Ieșenii sînt niște rătăciți. Ai patruzeci de ani? Bătrînii și tinerii ar trebui lichidați cu răzătoarea. La o primă vedere, asta nu sună chiar rău. E bine să existe școli artistice, direcții diverse, personalități antagonice. Însă, dacă lași entuziasmul evoluționist deoparte, constați că grupurile și orașele-centre sînt monoculturale. De curînd, am stat de vorbă cu niște tineri poeți-aspiranți. Foarte entuziaști, foarte vocali. I-am întrebat ce citesc. Pentru că îți faci repede o idee despre ce gîndește cineva din playlist-ul de lecturi. Spre marea mea uimre, toți citeau un singur poet, la care se închinau ca la sfintele moaște. Poetul nu era rău, ci bun, doar că era singur pe scenă. Restul poeziei și restul artelor poetice le erau străine. Din cauza asta, și propria creație suferea de o monotonie și de o lipsă critică de mijloace. Gîndiți-vă cît de mult vă plăcea în liceu Bacovia. Jurați pe Bacovia, Visați, iubeați și mureați pe Bacovia. Mai greu era cu scrisul, că de Bacovii mai mici nu avea nimeni nevoie. Așa că a apărut cultura refuzului îndărătnic. Nu citesc aia că e cîh. Știu eu mai bine ce scrie ipochimenul ăla. E boomer. E tradiționalist. E progresist pînă la Dumnezeu. E din școala lui „foaie verde“. Eu nu spun să-și schimbe cineva părerea, dar a refuza fără a cunoaște măcar o iotă din zonele celelalte e deja plafonare. Asta s-ar chema zonă de confort fără efort. Cel mai bine mi-a descris situația Radu Preda. Cică era un tînăr teolog într-un grup ortodox, grup armonios și animat numai de bune sentimente. Toți în grup erau de acord și orice idee adusă în discuție era armonioasă cu gîndirea grupului. Ei, tînărul nostru a fost invitat la o discuție. Iar acolo l-au prins doi „progresiști“ care l-au făcut harcea-parcea din cîteva mutări. Junele nu avea habar de noțiuni și concepte potrivnice crezurilor sale. A pierdut bătălia fără glorie, dar și fără milă. Cam așa e cu grupurile culturale închise din România. Arta argumentării, curiozitatea și spiritul critic sînt excluse. Am să dau un exemplu și din pățaniile mele. Am participat nu demult la o întîlnire organizată de Alex Tocilescu, pe tema corectitudinii politice. Am zis și eu cîte ceva, am băgat bățul prin gard, cum îmi e felul. La discuția de după, o tînără persoană a declarat că ea nu spune ce nu îi convine la mine, ca să nu cîștig putere asupra ei. Nu comentez argumentul, ci îmbîrligarea lui, care presupune imposibilitatea oricărei comunicări, absența oricărui schimb de idei. În felul ăsta se cimentează bulele, fără perspectiva unei evoluții. Iar ratarea și ieșirea din actualitate sînt colea.

Altă bubă grea a culturii române vine chiar din micimea ei. Pînă în secolul XX, noi nu prea am avut cultură, pentru că nu se face primăvară cu trei-patru clasici și restul pauză. Am urcat nițeluș în interbelic (am mai deschis ochii la ce se practica prin Occident), dar am coborît repede în comunism. Dacă nema putirință, ce mai chichirez gîlceava. Au fugit cîțiva scriitori, dar n-au făcut gaură-n cer. Iar după ’89, na beleaua, am luat-o de la început. Ceea ce se traduce e prin bunăvoința unor obsedați care au un soi de pasiune sălbatică și excentrică pentru România. Dar ce lipsește, deocamdată, e o campanie susținută pentru cunoașterea și abordarea artiștilor români. Da, Cărtărescu e cunoscut. Jude e cunoscut. Companiile teatrale sînt, și ele. Însă dincolo de asta e un întuneric fără rază. Ne-ar trebui un catalog al artiștilor individuali, catalog accesibil oricărui om de cultură, oricărei edituri, oricărui curator de peste hotare. Iar asta nu o poate face un om, ci o instituție a statului, care să urce bolovanul lui Sisif în vîrf și abia de acolo, de sus, să-i dea drumul la vale.