Anii trădării, anii abjecției, anii umilirii

Ce-au făcut bucureștenii în cei doi ani de ocupație din primul război mondial și cine era feldmareșalul Mackensen, șeful trupelor campate în București în toată acea perioadă? La aceste două întrebări răspunde Stelian Tănase în tocmai apărutul său antiroman. Ar mai fi o întrebare. De ce-a zis autorul în titlul cărții că a scris un „antiroman“? Presupun că pentru a scăpa de sîcîiala celor care l-au tot chestionat despre Zvonuri despre sfîrșitul lumii dacă e roman sau eseu. Ca să nu vă mai plictisesc cu tehnicalități, Mustățile feldmareșalului se apropie mai mult de eseu decît de roman, dar cum are și destule trăsături aparținînd sus-zisului gen epic, Tănase s-a scos cu această precizare modernistă. Partea strict documentară a cărții, ca și tonul eseistic cu care e scrisă cea mai mare parte a textului, sînt sparte de insulele de ficțiune, marcate cu italice, introduse de el în această reconstituire istorică. Citatele din memorialiștii vremii abundă, în schimb, spre deosebire de Zvonuri despre sfîrșitul lumii, Tănase nu se încurcă cu presa din timpul ocupației, mincinoasă și cîntîndu-le trădător în strună nemților.

Trădarea începuse însă din anii neutralității, cînd politicieni, ziariști și chiar ofițeri ai armatei erau mituiți cu mulți bani de la Berlin ca să susțină cauza Puterilor Centrale. Bani veneau și din Rusia pînă la Revoluție; îi primeau pro-antantiștii, dar nu se sfiau să se înfrupte din rublele țarului și gazetari abonați la mărcile Kaizerului Wilhelm al II-lea, cel cu o mînă defectă. În timpul neutralității, acuzațiile de trădare și de corupție veneau din ambele tabere. Opinia publică era în majoritate de partea Franței, deci a Antantei,  iar după victoria din Bulgaria, care a adus României Cadrilaterul, în cîrciumi, restaurante de lux și prin cafenele civilimea bucureșteană zicea convinsă că armata română era de neînvins. Istoricul din Stelian Tănase a găsit însă prin presa de atunci și păreri contrarii. Autorii lor erau fie ridiculizați, fie ignorați. Un caz special: germanofilul declarat P.P. Carp, care-l ura din motive personale pe regele Ferdinand, spune în Parlament că nu crede în alianța cu Antanta, dar că își va trimite copiii să-și servească țara pe front. Tănase constată că altminteri cinicul junimist Carp s-a ținut de cuvînt, spre deosebire de politicienii care își aranjau progeniturile cu posturi călduțe în administrație, asta dacă nu-i scuteau de armată sub pretexte. În tabloul general fac ravagii corupția, non-acțiunea, nepotismul și slugărnicia abjectă. Spre deosebire de istoricii „patrioți“, Tănase nu fardează lucrurile, ca să ieșim bine la imagine, deși evenimentele spun contrariul.

Așa că nu se ferește să spună, documentat, că slugărnicia și pactizarea cu inamicul s-au văzut în toată ticăloșia lor de-abia în anii ocupației, încît Mackensen se declara scîrbit de lipsa de demnitate a bucureștenilor. Stelian Tănase nu uită să precizeze însă că cei ce se bucurau de venirea feldmareșalului și a trupelor sale în București erau colonia germană din Capitală, curvele și trădătorii rămași în oraș, politicieni și gazetari, ceea ce s-a întîmplat și în alte capitale europene cucerite de armatele Puterilor Centrale.

Sub ocupația care-i spoliază și le pune interdicții nemaivăzute, bucureștenii nu îndrăznesc să se revolte, o vor face doar femeile exasperate în ultimul an de război. Curajul bărbaților se manifestă în vorbe rostite cînd nemții nu le aud și în „porcărele“ scrise noaptea pe zidurile casei în care locuiește Mackensen, protejatul Kaizerului. Marea lovitură pe care Bucureștiul o dă feldmareșalului e că cineva îi fură automobilul Maybach, cadoul Kaizerului pentru Mackensen.

Feldmareșalul înalt, impunător și cu niște mustăți bătătoare la ochi se plimbă zilnic prin București călare sau în automobil, cu o mică escortă, ceea ce-i impresionează pe localnici. Ordonat și obsedat de amănunte în administrarea orașului, Mackensen se  dovedește în cele din urmă un militar mediocru, încît rămîne fără sprijinul Kaizerului după înfrîngerile de la Mărășești și Oituz.

Și în Mustățile feldmareșalului Mackensen, Tănase e același  portretist formidabil ca în romanele și în eseurile sale de istorie. Cele mai reușite sînt portretele escrocului Alexandru Bogdan-Pitești, protector al artelor din bani de sfeteriseală, cel al frumoasei boieroaice Martha Bibescu, scriitoare talentată, confidenta vremelnică a reginei Maria și amanta cu intermitențe a regelui Ferdinand, sau cel al lui Gala Galaction, călugărul trădător de țară care scapă de pedeapsa capitală cu minciuni abil întoarse din condei.

Construit din mari valuri succesive, antiromanul lui Stelian Tănase are forța răscolitoare a evocărilor sale istorice și, dacă aici lipsește truculența din romanele lui, în compensație te cucerește cu precizia și expresivitatea tablourilor din care e alcătuită această frescă memorabilă.

Stelian Tănase, Mustățile feldmareșalului Mackensen – antiroman. Bucureștii sub ocupație străină 1916-1918, Editura Corint, 2025.