Monument al nesimțirii, Iohannis e numele tău

Ca tot omul pe care prima parte a zilei de luni îl prinde acasă, m-am uitat la ceremonia de învestire a lui Nicușor Dan. Am prins tot, de la venirea lui în Casa Poporului pînă la primirea inventarului de la Bolojan, la Cotroceni. După cei patru președinți de dinainte, fără să-l mai punem pe Ceașcă la socoteală, am putut face o comparație.

În primul rînd, durata discursurilor din Parlament a fost simțitor mult mai mică. Nu a exagerat cu limbajul juridic și lemnos nici președintele CCR, Marian Enache, nici Preafericitul Daniel nu a lălăit-o așa cum fac popii de obicei, la orice ocazie. Nicușor a ținut o cuvîntare decentă, nici lungă, nici scurtă, nici grea, dar nici ușoară, doar cît să priceapă ceva din ea orice om normal la cap și nedacopatizat complet din țărișoara asta. Mai mult au durat imnul și pozele de după jurămînt. Toate astea mi-au dat speranța că putem abandona ceremoniile fastuoase care ne-au ocupat atît de mult timp și ne-au mîncat o grămadă de energie. Sper ca obiceiul să țină. La fel a fost și la Cotroceni. Președintele a venit, a salutat, i s-a dat onorul și a plecat în treaba lui, fără să mai țină lumea aiurea în ploaie. Asta a fost partea frumoasă și normală cu care mi-am început ziua.

Dar partea urîtă, care m-a enervat teribil, a fost nevenirea lui Iohannilă la eveniment, deși protocolul spune că frumos și elegant este să participi. Iliescu a lipsit motivat, aparținătorii săi scuzîndu-l și dînd de înțeles că e mai greu deplasabil, fiind la vîrsta la care trebuie plimbat cu ligheanul prin casă. Milică, deși stafidit și nerefăcut complet după înfrîngerea din lupta cu Serviciile, și-a respectat blazonul și s-a prezentat la Parlament. Pînă și Chioru, care n-a confirmat prezența din prima și al cărui program imprevizibil e de înțeles, a reușit să ajungă. Numai buhaiul solemn de la Sibiu nu s-a obosit nici să vină, nici să dea vreo explicație. Să găsească naibii o scuză, să spună că e răcit, că s-a inundat, că a nins în Alpi. Dar nu, ne-a pedepsit prin aceeași tehnică a tăcerii cu care ne-a năucit timp de două mandate. A preferat să se pișe pe funcția înaltă în care a stat și pe obligațiile care îi revin unui fost președinte. Ne-a arătat că n-am fost răi cu el cînd l-am făcut trîntor și mălai mare. Dimpotrivă, ne-a făcut să ne pară rău că nu l-am înjurat și disprețuit mai mult. Merita și merită din plin. Dar la cît de lipsit de bun-simț este acest dulap săsesc, nu m-ar mira să-l văd la alte evenimente rumegînd satisfăcut cînd e primit cu fast, ca un fost șef de stat. Prin acest gest mic, care nu îl solicita prea mult nici fizic, nici emoțional, Iohannis nu a reușit să fie doar un președinte foarte prost, ci și un fost președinte foarte slab. Și concurența nu a fost deloc ușoară.

M.T.