Să-l pui pe Constantin Anghelache șef peste un proiect de viitor, peste o echipă tînără, în reconstrucție, este ca și cum ai angaja o curvă bătrînă pe post de educatoare.
Într-un grup de securiști, Anghelache este arătat cu degetul ca securist. Într-un grup de blatiști din fotbal, Anghelache pare liderul informal. E un combinator care și-a trăit traiul, privilegiile și gradele, care a trecut o vreme în umbră și căruia un Dumnezeu al colaboratorilor cu fosta Dinamo i-a întins o mînă nesperată. Putea să-i fi întins și altceva, căci omul tot se agăța. Și-a păstrat pe față aroganța vechilor victorii repurtate împotriva bunului-simț și-a milioanelor de suporteri pentru care fotbalul n-a însemnat doar Dinamo și Steaua.
Să ne amintim că Negoiță, cum a venit la Dinamo, s-a gîndit să schimbe imnul clubului, să construiască un alt stadion, să facă o echipă nouă, de la zero. Să vizezi noul, viitorul, să vrei să aduci speranța în sala cu trofee și în inimile suporterilor și să pui la temelie un hoit arată că habar n-ai pe ce lume trăiești și ce vrei să facă. Anghelache pute! Aerul său de superioritate puhavă stă ca un nor toxic deasupra tinerilor Balint sau Rotariu.
Urăsc Dinamo! Pentru că urăsc furtul, trișorii, abuzul. Dar mai mult decît pe Dinamo îi urăsc pe conducătorii dinamoviști, cei care înainte de '89 și imediat după aceea și-au creat faima din cu totul altceva decît din propriile merite, competiție, competență sportivă.
Anghelache ar trebui îngropat în cu totul altă parte decît la temelia unui nou proiect Dinamo. Spre exemplu, în Cartea Neagră a sportului românesc, alături de cupele și campionatele cîștigate cu japca de Dinamo, alături de furturile de jucători și meciuri.
