Cu două cărți și cu un premiu al USR, aveam toate motivele și toate speranțele să devin membru, încă din 1984. Dar ce să vezi? Partidul se prinsese că breasla luase boala vacii nebune și nu mai executa ordinele. Începînd cu 1978, criticile mai voalate sau mai directe la adresa politicii de stat răsăreau peste tot, în cărți, în conferințe, în scrisori. Nu mai prididea cenzura cu tăiatul și refăcutul. Dar cel mai rău era la consilii, unde blestemații de aleși trăncăneau tot felul de tîmpenii despre artă, libertate, absurd, realitate. Ce realitate visau? Singura bună și dreaptă și luminoasă era în documentele de partid. De aia, pe de o parte, șefii încurajau cu toată puterea grupurile din jurul revistelor Săptămîna (Eugen Barbu) și Luceafărul (Mihai Ungheanu), unde cultul personalității, atacul la persoana scriitorilor și delațiunile legate de transfugi și de Europa Liberă îngrășau vitrina cu trofee. Apoi, partidul s-a hotărît să taie sîngele proaspăt. Nu mai intra nici un nimuric, dacă nu era membru de partid și pe linie. Trebuie să știți că USR avea ceva putere și, de bine, de rău, își apăra membrii. Așa a scăpat de bătaie Virgil Mazilescu, în 1982. Ei bine, voiam să scap și eu de bătaie, deși, exact ca în bancul cu ilegalistul, nu mă căuta nimeni. Piesă mică, visînd să se dea mare și să ajungă la Fondul Literar, unde erau banii. Așa că, în nouă ani, nici un alt scriitor tînăr n-a primit patalamaua care să-i ateste talentul (cu o excepție, cînd partidul a găsit cîteva tinere speranțe de nădejde). Pînă cînd revoluția avea să învingă.
Și, după ce a învins, în sala mare a Teatrului Național, în februarie ’90 s-a organizat prima adunare generală a noii uniuni, libere, evident. Eram și noi pe acolo, vreo sută cincizeci de aspiranți, dar erau și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag, Petru Romoșan, Matei Vișniec, victimele odioase ale Occidentului putred. Era un entuziasm de nedescris. Cuvîntări, pupături, aplauze, triumf. Unde erau „roșii” lui Barbu & Co? Striviți, în pulbere și glod. Spulberați. Făcuți arșice. Frumoasă era libertatea, zău! După nici o jumătate de oră, am părăsit incinta oficială ca să tragem din țigară și să golim palinca lui Ion Mureșan. Numai că pe ordinea de zi era primirea de noi membri. Dinescu, care prezida, a citit un nume, a trecut la vot, a cerut să se numere. După o oră, de-abia intraseră douăzeci. „Stați, a zis el, ce să ne mai chinuim? Îi primim la grămadă. Sînteți de acord? Îi știți. Are cineva ceva împotrivă?” „Stai, Mircea, să-i numărăm măcar!” „Ce să-i mai numărăm, sînt ai noștri. Cine e de acord, cine e împotrivă, cine se abține? Gata, ați intrat, mă, scriitorilor!”
Am plecat ca potîrnichile, să sărbătorim. Eram scriitori, eram liberi, eram cineva! Restaurantul “Pescarul” era larg deschis, vizavi. Ne îmbia să bem! Asta e tot ce mai țin minte.
Fraieri. Puteati merge la „Trei Cacati”, Digul de Sud, Agigea. Ce aer, ce priveliste! Dar nu aveati de unde sa stiti. Numele l-a capatat dupa ce doi colegi scafandri au fost prinsi de sef beti ranga. De ce „trei”. D’aia. ;D