După ditamai serialul despre golaniadă și mineriadă, hai una lejeră, ca o limonadă. Hai un episod despre muzica din localuri. Aia dată tare, de-abia îți auzi comeseanul. Aia hîrîită și pîr(ț)îită, ieșind din difuzoare uzate moral. Aia pe care o auzi amestecată cacofonic, între o terasă și alta, atunci cînd treci prin vaduri de consum și agrement precum Centrul Vechi, de te întrebi dacă nu cumva cîrciumarii s-au prins într-un skandenberg al decibelilor.
Așadar – de ce? De ce muzica din crîșme?
Poate că muzica e bună la digestie. Poate că induce o stare favorabilă consumului. Știu cazul unui cîrciumar vechi de provincie care, după ce, peste drum de el s-a deschis o bombă cu manele, a constatat că, treptat, i se golește localul, în favoarea celui nou, cu muzică. Bietul om, arhipriceput la deservire și alimentație publică, a învățat-o și pe asta la bătrînețe, de la copii și nepoți. Căci ei au știut să-i instaleze scule muzicale și lumini pîlpîitoare mai pricopsite decît ale concurenței: în acest fel, bătrînul gestionar și-a recîștigat clienții, bașca a mai furat dintre cei de vizavi.
Dar sînt cazuri în care localul are monopol pe cîte o intersecție întreagă, iar presiunea unei competiții aparent lipsește… și totuși boxele hîr-hîr…
Ștefan (publicitar) îmi raportează explicația primită, mai demult, de la un cîrciumar, într-o bombă de lîngă fosta sa facultate: „Eu dau muzica mai tare, voi nu vă auziți între voi, așa că vorbiți mai puțin și beți mai mult și mai repede… Apoi mai luați un rînd, și încă unul, că doar nu mergeți la școală…”
O explicație istorică îmi dă Adrian (muzician, nu rareori angajat să performeze live în localuri), atunci cînd îmi evocă tradiția consumului muzical ca acompaniament al consumului culinar-alimentar: „În grădinile de vară și restaurantele vechiului București se practica muzica live (în funcție de local, și orchestrele erau de un anumit nivel), pentru că lumea ieșea «să petreacă». Nu să ronțăie ceva și să plece. În socialism, uimitor, obiceiul s-a păstrat, în cîteva locuri (Bulevard, Mărul de Aur, Melody etc.) fiind mereu orchestre foarte bune. După ’90 s-au schimbat rapid și radical lucrurile. A apărut noul folclor urban (manelele) plus o vasta categorie de aficionados… În Centrul Istoric mai e și hiperdensitate pe metru pătrat etc. Rezultă grotescul”.
Cu alte cuvinte, modernitatea și marketizarea i-au înlocuit pe lăutari cu niște aparate urlătoare. Azi nu-i mai lipești bancnota pe frunte cobzarului, dar o parte modică din plata de pe notă rambursează „taxa pe muzică” plătită de operatorul comercial. Ei bine, da: dacă de multe ori nu ne auzim unul pe altul la masă, măcar să știm că noi sponsorizăm această hărmălaie.
Dar muzica nu face parte exclusiv din strategiile de mulțumire a consumatorului. Nu rareori ni s-a întîmplat, prieteni, să pășim în localuri fără clienți, în care tinerii care lucrează sezonier ca ospătari sau barmani stau ciorchine în jurul combinei de muzică și apoi să vedem cum aceștia, stingheriți de intrarea noastră în micul lor ogeac de melomani, să dea volumul în jos și să catadicsească să ne îndrume spre o masă.
Odată, într-un Păltiniș cvasi-pustiu, am întrerupt o sesiune de hărțuire idilică a unor picolițe de către niște garsoni, pe repertoriul licențios al unei trupe de rap (niște dintr-ăia care se străduiesc să dizeze cu vocea îngroșată). Nu se așteptau să dea buzna peste ei o familie de turiști cu doi copii minori, tocmai între refrenul cu „fundu’ sus” și strofa cu „stai să ți-o trag”.
Tocmai, mare parte a muzicii de local, cît corpul scufundat al unui aisberg, nu ne vizează pe noi, consumatorii, ci pe ei, prestatorii de servicii. Nu e o muzică de petrecere sau de favorizare a digestiei. E o muzică de lucru, asemeni celei pe care o ascultă programatorii sau împletitorii de răchită, ca să muncească mai cu spor. Muzica de lucru are o tradiție la fel de veche ca și muzica festiv-ceremonială. Ea moștenește șezătorile și clăcile de odinioară și se înrudește, peste meridiane, cu cîntecele de plantație.
Pentru mulți dintre noi, care ies în pauza de masă la „caffeteria” din colț, muzica de prînz e o prelungire difuză, abia întreruptă, a muzicii de la birou, acel fond sonor funcțional, serial-cotidianizat, care afluează cu muzica de mall, muzica de supermarket, muzica de lift…
7 vizualizări
