Cutare candidat a renunțat să se lanseze festiv la Sala Palatului și a preferat un marș prin centrul Capitalei. Ați aflat-o pe asta, nu?! Și ați aflat și pretextele: „Ca să vin în întîmpinarea celor mulți; ca să aduc soarele pe cerul Bucureștiului prin simpla mea apariție” etc. Specialiștii în evenimente au altă bănuială: „L-o fi prins pe Bănică!” (asta generic spus, organizatorii evenimentului or fi avut pe listă vreun Smiley, vreo Antonie, vreo doamnă a folclorului… nu contează: dacă nu i-a tocmit la timp, a ratat un lineup electoral ca lumea). În schimb, contracandidații au asigurat spectacole live ca la Vanghelion. Nu poți să vii după ei, sperînd să-ți răsplătești muzical susținătorii doar cu Odă Bucuriei și Thunderstruck pe calculator.
V-am mai zis-o, colegi apropologi: campania electorală e în primul rînd bîlci, chermeză, festivitate populară; și doar în plan secund întrunire politică.
Noi, ăștia mai purii, ne ducem cu gîndul la Joia Tineretului sau alte pozne de cămin cultural, la care odinioară mergeam din obligație; dar și ca să „mai agățăm ceva, acolo”… Uneori bairamul acela comunist avea o temă, un motiv, gen „Lupta pentru pace” sau, dacă era în martie, „Rolul femeii în societate”. Venea metodistul și broda lejer la temă, ca amfitrion oficial. Uneori ăsta era mai hîtru, o ardea pe glumă, chipurile ca să nu ne simțim scorțoși la un bal de tineret („păzea la ăștia, libertinii, sigur sînt turnători”, se spunea). Apoi venea șeful UTC (tineretul comunist) sau ASC (studențimea comunistă), de cele mai multe ori un cadru tînăr, gen asistent sau lector, cu care, în restul zilelor, fumam pe holuri și bîrfeam. Acolo, pe estradă, ne citea un conspect din „documentele de partid”, cu aerul că se expune conștient miștourilor noastre. După caz, urmau vreo niscaiva recitatori sau vreo folkistă care cînta ceva pe versuri de Blaga sau „Nichita-ah”… oricum nu se înțelegeau versurile pe instalația aceea improprie, concepută nu pentru live, ci pentru disco!
Și disco se făcea, pînă la urmă! Pentru disco veneam, pentru disco suportam, mai mult sau mai puțin docili, uvertura aceea tezistă, de la care nu puteam chiuli; dar la care – numai bine – ne tatonam cu privirea băieți cu fete, programîndu-ne pe muțește playlist-ul dansurilor. Fără o minimă gargară politică nu mergea.
Cam așa e și acum, nimic esențial nu s-a schimbat… decît poate numărul partidelor și posibilitatea de a băga muzicanți live. Dar – cum spuneam în apropologhia trecută – pluralitatea aduce mai multă distracție. Spiritul democratic se întărește, poate mai dihai decît teoretizează politologii, între un taraf și un Holograf.
Din anii ‘90 încoace s-au experimentat mai toate și s-au tras învățăminte destule.
L-am apucat pe Emil Constantinescu vîrît pe șest, ca un pui de cuc, între un recital Leo Iorga și altul al Sarmalelor Reci, la un bal de boboci al ASE-ului. Un experiment, firește. Cine s-ar mai agăța azi de un Miss Boboc, cînd – se știe – la pelerinaje și sărbători de hram ai o expunere infinit mai mare?!
O altă greșeală: să comanzi imnuri și/sau muzici propagandistice ad-hoc. Sînt cele mai atacabile și mai parodiabile. Rockerii și folkiștii te refuză din prima, după ce s-au tot ars (din turmentații ani ‘90, cînd cu „Lambada electorală” a lui Pațurcă și „Votez cu Emil Constantinescu” de Timpuri Noi, pînă în anii recenți, cînd cantautori ca Helciug sau Mircea Rusu au învățat că independența e cel mai prețios capital politic). Poate că ar mai face-o maneliștii, așa cum își servesc ei orice client de request-uri, cu ingeniozitate și îndemînare; dar, în campania de față, par să se fi abținut și ei.
Există două tendințe actuale.
Una e ca dizeurul sau dizeuza să strecoare ditamai mesajul politic între melodii, în acele momente de „activare” a publicului, cu „Mînuțele sus!” și „Sînteți minunați!”. Acolo e loc de dat cu gargara, tailorizat, potrivit și pentru un candidat, și pentru altul; și pentru putere, și pentru opoziție (democratic am zis!)… Ați văzut cum sînt cîntăreții de azi, cei răi-răi-răi? Ăia rebelii, care privesc încruntat și neguros, de zice pe MTV că „au atitudine”? Ei, în principiu, cîntă ceva duios, cu dragoste și inimi, dar între două „piese”, mamă, ce le mai trag! Depinde acum și de tabăra politică, și de orientarea publicului… ce mai: atitudine, frate!
A doua tendință e să compui (și să propui) cîntece interschimbabile, cu un iz politic temperat, care să se potrivească în diverse contexte (ca holțșuruburile de la IKEA: fie la canapea, fie la lustră). România, trezește-te! sună totodată vehement și optimist: e un hit etern, iubit de tot eșichierul. Conținutistic, e o updatare a vechiului Deșteaptă-te, române!, cu vorbe simple, mai de cartier (și fără pomenirea aceea problematică a lui Traian)… Vreau o țară ca afară e încă și mai bun, exprimă – vorba aceea – tot ce își dorește adolescentul din noi. Toți aderă la mesaj din oficiu, nimeni nu-l poate contrazice.
Partidul lui Dan Diaconescu are mai multe imnuri, pe care le poți auzi randomizat pe OTV, așa cum la știrile sportive de la PRO TV puteai auzi, pînă mai an, unul sau altul dintre numeroasele imnuri ale Stelei… Dar, despre PP-DD/OTV, cel mai viu și mai creativ fenomen medio-politic, poate altă dată… (Aștept apropouri, sugestii, dedicații.)
8 vizualizări
