Generația de suflet a început preliminariile pentru CM 2026 deloc bine. Pe lîngă fotbal, o altă campanie ne dă fiori, cea pentru președinția României. Avem unsprezece candidați, cît să strîngem de o amărîtă de echipă fără rezerve. În funcție de căpitanul pe care cetățenii îl vor alege prin vot, vom ști dacă ne batem la retrogradare, la menținere sau la promovare. Variante ar fi cîteva, cel mult patru, dacă ne luăm după forma de moment a jucătorilor.
Nicușor Dan. Îi lipsește jocul pe maidan și asta se vede. Cînd era și mai mic, golanii îl făceau în toate felurile: Pitagora, Eminescu etc. Și îl goneau de la teren. S-a jucat mult timp singur, pînă a găsit niște fete, nici ele foarte populare, și niște ciudați de pe la Casa Pionierilor. Împreună cu ei, Nicușor și-a făcut o echipă de care inițial rîdea toată lumea. Dar nu s-a lăsat. Datorită perseverenței și studiului intens al adversarului, alde Nicușor au început să bată echipe de cartier, apoi să fie buni și în oraș. Au ajuns și la faza pe țară, unde nu s-au făcut de rîs, ba chiar au produs surprize. Între timp, Nicu a devenit de două ori campion pe București, un palmares la care mulți jucători importanți nici nu visează. Faima și banii nu i-au luat încă mințile. A rămas modest. În continuare, oricît de frig ar fi afară, face dușuri cu apă rece. E muncitor ca Dorinel Munteanu și fascinant în discurs ca Gică Hagi.
Crin Antonescu. Acest Hagi al politicii noastre. Ianis, nu regele. Văzut ca o mare speranță, a debutat în prima ligă pe la treizeci de ani, vîrstă la care mulți dintre colegii lui abia își dădeau bacalaureatul. A impresionat pe partea dreaptă prin creativitate și cursivitate în joc. Ajuns cel mai tînăr căpitan din istoria galben-albaștrilor, Crin a început să fie ușor individualist, incursiunile sale pe stînga făcînd ravagii, inclusiv în propria echipă. A urmat un transfer în străinătate, care l-a scos din circuitul naționalei timp de zece ani. Revenit în țară la vîrsta maturității, el a atras din nou atenția milioanelor de selecționeri. Mulți speră că el, cu banderola pe braț, ne va putea califica în SUA și ne va duce în continuare la Euro.
Victor Ponta. Posesorul unui fizic de baschetbalist amotric, a fost mereu portar în echipa bătrînilor. În mod straniu, încă de la primele apariții în echipamentul roșu complet, cele mai multe meciuri, mari sau mici, începeau cu el titular. Ba mai mult, deseori era desemnat să bată și unșpe metri, spre deliciul tuturor. Ofticos și cu gura mare, Mickey Mouse din Carpați și-a făcut mulți dușmani pe teren. Dar și prieteni, mai ales la echipele adverse. De multe ori, spectatorii nu înțelegeau la cine joacă. A negociat cu echipe din China și Turcia, unii zic că a și semnat, că a luat prime de instalare, dar cartonașul roșu primit direct în stradă, în 2015, l-a scos brusc din circuit și i-a afectat cariera. Reîntoarcerea lui pe teren a fost și este neconvingătoare. Impresia este că vrea, dar nu poate. Și nici munca nu-i prea place, din moment ce în ultima vreme stă mai mult în față, la mălai.
George Simion. E un autodidact. A învățat jocul privindu-l din tribune. Într-o zi, sătul să înjure din peluză, a decis să sară gardul, să înjure și din teren. L-au mai fugărit stewarzii, l-a mai amendat Jandarmeria, dar spectatorilor le-a plăcut. A fost aplaudat și mulți l-au urmat, considerîndu-l un bun conducător de joc. Numai că schemele pe care le-a etalat Simion provin din vechea școală estică și sînt bazate foarte mult pe forță fizică și pe intimidarea adversarului. În vestiar îi place să i se spună Căpitanul, deși în public refuză să o recunoască. E idolul sămînțarilor și vîrful de atac nebun cu care România poate renunța definitiv la orice formă de apărare.
M.T.
2.381 de vizualizări
