Ne-am luat birocrația de libertate

Învățăm încă de pe băncile școlii că România este un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde întâlnești toate formele de relief. Ne mândrim cu faptul că, dacă am avea autostrăzi, de la munți până la Deltă sau mare am ajunge într-o clipită. Munții, de fapt, sunt mândria noastră. Ei sunt împăduriți (sau erau, pe vremuri), sunt o fortăreață naturală atunci când e nevoie și o piedică în dezvoltare atunci când suntem nervoși. Munții ne oferă puteri sporite, ei ne poartă aurul și pe sub ei strămoșii noștri daci, împreună cu strămoșii extratereștri, au construit tuneluri fabuloase, minuni ale tehnologiei și credinței.

Și pentru că ne plac atât de mult munții,

în ultimii 27 de ani am ridicat unii aproape la fel de mândri precum Carpații. De la Nădlac la Sulina, de la Borș la Vama Veche, munții de gunoaie se sedimentează programatic și temeinic. Peste încă 30-40 de ani, munții pitici ai Măcinului vor avea concurență, iar investitorii strategici nu vor mai fi atrași de Roșia Montană, încercând să scoată averi din nimicurile pe care le depozităm noi azi aproape peste tot. Atunci când plasticul va fi, în sfârșit, considerat o bogăție a subsolului, vom avea pentru ce cere redevențe.

Dar nu doar munții de gunoaie

se înalță semeți spre viitorul în care vom avea optmiarii noștri, autohtoni, din resturi mai mult sau mai puțin menajere. Hârtia, teoretic reciclabilă, vine tare din spate, duduind cu tonele-i impresionante, clămpănind din metalul dosarelor cu șină și împroșcând de jur-împrejur tuș de ștampilă.

Birocrația a preluat, din mers, rolul de devorator de copaci al presei tipărite. Atunci când, din întâmplare, ne vom mai întâlni cu vreo revoluție ca aceea din 1989, nu Omagii vor arde în stradă oamenii revoltați, ci munții de hârtii A4 aduse prinos funcționarului mărunt și bătut în cap.

De 27 de ani

sau cam așa ceva, ne-am construit cazemate din celuloză și hârtie pentru a ne apăra de iureșul modernizării prea rapide. Dacă, Doamne feri și apără, o ia inițiativa particulară înaintea vremurilor prea rapid și ne trezim, cumva, într-o societate funcțională? Dacă, ignorând rezistența la schimbare, lucrurile încep să se miște natural, fără frâie și fără zăbale băgate printre dinții contribuabilului? Am făcut sau nu ceva important în viață, facem sau nu, avem sau nu avem de gând să facem, am clădit sau nu o casă, am făcut au ba un copil, am plantat sau nu un copac, oricum nu contează. Fără un vraf de hârtii doveditoare, fără grămezi de chitanțe, bonuri, timbre fiscale și judiciare, oricum nu existăm. Suntem, individual sau asociați, certificați ca ființe vii numai și numai dacă ne lăsăm împresurați de piramidele birocrației.

În ultimii 10-15 ani, autoritățile publice

din România au cheltuit peste 300.000.000 de euro pentru a-i școli pe angajații statului să folosească computerul. Trecem peste faptul că ei ar fi trebuit să aibă aceste cunoștințe la angajare. Poate unii dintre ei n-au reușit să învețe asta înainte de 1989 la școală și nici vreun interes să o facă acasă după 1989 n-au avut. Dar, dacă tot am băgat atâția bani în cursurile ECDL, ar fi de preferat să avem în față, la ghișee, oameni care știu să folosească un computer. Și, știind, chiar să-l și folosească, ajutând, pe cât posibil, la reducerea numărului de hârtii plimbate în circuitul birocrației în natură.

Acum câțiva ani

aveam de mutat un dosar dintr-un oraș în altul al țării. Dosarul se afla în orașul A și trebuia mutat în evidența orașului, desigur, B. În orașul A, unde dosarul se simțea bine și crescuse frumos timp de doi-trei ani, am ajuns, fără nici o greutate, într-un birou aerisit, populat cu funcționari binevoitori, gata să-ți sară în ajutor dacă te mai împiedici printre acte. Tocmai depuneam la acel dosar încă un frumos buchet de hârtiuțe, menit să-i mai înroșească obrăjorii prăfuiți și am fost uimit să văd că hârtiuțele se transformau, sub ochii mei, în informație digitalizată. Birourile erau pline cu computere care trăsneau a nou și, culmea, acele computere chiar erau folosite și pentru altceva decât funcția tradițională de presse-papier pe care, de obicei, i-o dădea funcționarul român. Am crezut că, într-un fel sau altul, am nimerit într-un univers paralel, în care oamenii chiar știu și vor să folosească aceste unelte așa cum trebuie. Și, culmea, ei chiar știau.

După ce datele au fost introduse disciplinat în computer, am riscat și mi-am manifestat plenar naivitatea: “Vai, ce tare! Deci acum apăsați «enter», iar dosarul ajunge instantaneu în orașul B, nu?”.

Nu, desigur. Se apăsa “save”, întâi de toate, iar “enter/send” se apasă de-abia după o lună, când dosarul ajunge fizic din orașul A în orașul B. M-am oferit să-l duc eu, eventual însoțit de un paznic al dosarului, căruia să-i plătesc toate cheltuielile. Nu se putea. M-am oferit să plătesc transportul prin curier, dar și asta ar fi încălcat procedurile stufoase ale statului birocrat. Atunci când am plecat din acel birou, eu eram destul de trist, funcționarul amabil la fel, iar computerul nou-nouț plângea de-a dreptul în hohote. Chiar și cu ajutorul lui, Verestoy Attila prospera, punând în continuare la pământ încă un versant împădurit, pentru a produce hârtie.

De atunci și până azi

s-au înființat comisii pentru tăierea hârtiilor și s-a tipărit multă gargară despre reducerea birocrației. Într-un colț de pădure încă nedefrișată, însă, s-au refugiat sute de mii de oameni care urlă de disperare pentru că, în continuare, au de tipărit și copiat tone de formulare.

Sunt formularele pentru accesarea fondurilor europene. Care, puse cap la cap, acoperă distanța de la Pământ la galaxia EGS-zs8-1 de cel puțin două ori, dus-întors.

Degeaba urlă toată lumea că e nasol dacă nu atragem, iar, suficiente fonduri europene sau dacă nu le atragem pe toate cele care ne sunt alocate. Pe birocratul român, care știe că are în spate un alt birocrat, european, cel puțin la fel de hotărât, nu-l scoți din ale lui.

De fiecare dată când autoutilitarele de 7,5 tone opresc în fața unei autorități de management pentru a depune câte o cerere de finanțare, o balenă eșuează pe o plajă pustie, departe de orice salvator plauzibil. De fiecare dată când se printează modificările cerute de birocrați pentru ca cererea de finanțare să fie eligibilă, 30 de pinguini se sinucid ritual în fața ambasadei României din Antarctica.

Dar nu-i nimic, să vină, totuși, fondurile europene. Dacă nu pentru lucruri utile, măcar să ne-ajungă ca să cumpărăm și mai multă hârtie, și mai mult toner, și mai mult tuș pentru ștampile.