Ceremoniile care vin tîrziu sau foarte tîrziu, ca încoronarea lui Charles al III-lea, au o doză de umor involuntar care le fisurează solemnitatea, dar le face mai simpatice. Cînd ai fost o viață urmaș a ceva, momentul în care îți iei în primire rolul pentru care te-ai tot pregătit te găsește cel mai adesea plictisit de acest „În sfîrșit!“ care trebuie să fie, de fapt, un început.
„Regele prințul Charles“, cum i-a zis un comentator de la noi, semăna cu Jean Gabin în filmele de la bătrînețe, flegmatic, cu privirea obosită și puțin plictisit de ceea ce i se întîmplă. Asta nu înseamnă că era scutit de emoții. Cînd noul prinț de Wales, Kate, soția sa și prinții cei mici, copiii lor, au întîrziat la catedrală, perfecționistul Charles, venit mai devreme decît trebuia, de a mai stat să aștepte în trăsură, a bombănit iritat că fiul moștenitor nu e parolist la centimă.
Altfel, însă, față de încoronarea reginei Elisabeta a II-a a avut grijă să scurteze zdravăn ceremonia și lista de invitați și să lase la intrarea în Westminster Abbey autoironia cu care și-a jucat pînă atunci rolul de prinț tot mai tomnatic. Poate că un motiv secret pentru scurtarea ceremoniei o fi fost și temerea prințului să nu ațipească, nu numai prudența că pe spectatori ar putea să-i ia plictiseala.
Atunci cînd arhiepiscopul de Canterbury a început să-i spună, după tipic, ce să facă și cum să se poarte ca rege, bătrînul prinț de Wales a izbutit să nu zîmbească, ci să pară pătruns de vorbele înaltului prelat, ca un tinerel mai trecut care învață cu ce se mănîncă regalitatea.
Cameramanii de la BBC (ori mai degrabă regizorul transmisiunii) l-au ferit de prim-planuri, au filmat mai mult regalitatea lui și mai puțin pe bătrînul rege. Regina consoartă, Camilla, care n-a avut de așteptat decît cîțiva anișori, în calitate de prințesă, momentul încoronării, a fost cea emoționată și vădit atinsă de fericirea de a intra în acest rol la care pînă acum cîțiva ani n-ar fi îndrăznit să spere nici măcar în cele mai roz și mai ambițioase vise ale ei.
În timp ce, la Londra, Charles se pregătea să devină unsul lui Dumnezeu, la noi vecinii săi de la Viscri se uitau la el de la televizor și se întrebau îngrijorați de etichetă. Cum să-l întîmpine, adică, pe domnul prinț dacă va veni și ca rege să-și viziteze proprietățile din România. Dătătorii cu părerea din studiourile TV oscilau între țopîrlănia care-și caută ștaif și prezicerile despre avantajele pe care le vom trage de pe urma încoronării marelui nostru prieten. Asta cînd nu se încurcau în numele regilor, de-i corectau moderatorii, sau băteau cîmpii despre metafizica încoronării și despre ce fel de rege va fi Charles al III-lea.
Afară, la Londra, poporenii și turiștii și-au jucat perfect rolul mulțimii curioase și pătrunse de eforturile marketizatorilor de a ambala această ceremonie drept încoronarea secolului, încît atunci cînd Charles a intrat în biserică prinț și a ieșit de acolo rege, păreau să-i perceapă și aura care era musai să-l nimbeze.
