O carte: Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea. O autoare, firește, a deznădejdii.
Reporter: Ce însemna muiere onorabilă?
Nicoleta Roman: O femeie care își știa locul în societate, știa normele canonice și sociale și le respecta; cu alte cuvinte, o femeie care nu ieșea din cuvîntul bărbatului, fie el tată, frate sau soț, și care nu se lăsa asociată scandalului. Respectabilitatea femeii se măsura în vocabularul și atitudinea bărbaților față de ea, prin modul în care reușea să facă față problemelor familiale și financiare. Și atunci, ca și acum, femeile bîrfeau și răspîndeau informația, dar bărbații erau cei care decideau ce să rețină și ce nu din toată “pălăvrăgeala” lor. Sub acest aspect, nimic nu s-a schimbat, societatea românească a rămas una masculină. Gîndiți-vă numai cum ar suna orice calificativ negativ la adresa femeii (proastă, curvă, a dracului etc.) în gura unei femei și cum ar suna în gura unui bărbat.
Rep.: Cum au evoluat păcatele “muierii”? Care erau păcate atunci, care nu-s astăzi?
N.R.: Depinde, e mult de spus. Pentru a ierarhiza “păcatele” în funcție de perioada istorică trebuie să avem în vedere mai multe variabile: locul Bisericii în societate, modul cum sînt privite femeia și familia, moravurile, prezența statului ș.a.m.d. Desigur, erau păcate comune, valabile și pentru bărbat, precum furtul sau beția, și unele pentru care femeia era “certată” canonic și polițienește mult mai mult decît acesta, precum adulterul. Și altele, specifice ei, ca infanticidul și prostituția. Nu am putea spune că unele au dispărut, ci doar că privirea societății s-a schimbat. Azi, divorțul nu mai are chiar aceeași importanță ca în trecut, cînd a fi “femeie de trei bărbați” era o etichetă care îndepărta definitiv orice pretendent. Traiul în comun, în concubinaj, a devenit ceva obișnuit în România, pentru efectele ilegitimității (infanticidul, abandonul infantil) statul și-a creat propriile pîrghii de acțiune, iar pentru scurtă vreme a reglementat și prostituția. Iar dacă ne gîndim la homosexualitate, ei bine, aici sîntem încă departe de Occident. Dar nu se știe niciodată, nu? Numărul țărilor care au legalizat căsătoria între persoane de același sex este în creștere, iar una din surprize o reprezintă Irlanda, prin populația sa preponderent catolică. Deși trebuie recunoscut că deocamdată nici o țară ortodoxă nu a permis acest lucru. Am putea spune că păcatele devin mai puțin blamabile pe măsură ce societatea se deschide mai mult, pe măsură ce moravurile se liberalizează.
Rep.: Ce este deznădejdea și cum se vindecă ea?
N.R.: Deznădejdea este același lucru cu disperarea, cu temerea că o situație de impas nu își va găsi rezolvarea. Eroina care folosește termenul, Marghioala Bengescu, o face cu referire la situația sa familială: un bărbat care i-a adus numai necazuri, i-a “tocat” banii, i-a luat copiii și vrea divorț fără să-i lase ei nimic. Situația ei nu e diferită de a altor femei, doar că ea povestește mai mult despre sine decît o pot face celelalte. Și cum reacționează ea? Luptă pînă la capăt, pentru copii, pentru puținul de bani ce i-a mai rămas, pentru numele ei. Asta-i o cale, iar la polul opus se află cea mai facilă posibilitate: să renunți, să devii ceea ce ceilalți se așteaptă și spun despre tine că vei ajunge, că ești.
