Nimeni nu-i borfet în țara lui

Damful de Chivas a trecut ca razele gamma prin organismul Elenei Udrea și diagnosticul lui Băsescu a căzut necruțător: „Are o rezistență fizică incredibilă, e un om pragmatic și extrem de loial. Seamănă cu fiică-mea, Elena, la franchețe.”

Cu presa pe urme, cu intelectualii lui Băsescu încercînd să-i facă și cu dinții ce i-au făcut atîta timp cu limba, Udrea rămîne să se bazeze pe moștenirea celui care vorbește la ora șase. Iar el n-a putut să tacă. Le-a aruncat foștilor credincioși din presă un profil de-a dreptul adorabil.

Cum zicea: „are o rezistență fizică incredibilă, e un om pragmatic și extrem de loial. Seamănă cu fiică-mea, Elena, la franchețe.” Să spui că asta e ce-l recomandă pe un candidat la președinție e ca și cum un medic chirurg s-ar baza în tot ce face pe mîndria de a fi român a lui Ponta. Domnule doctor, l-ai omorît pe omul ăsta cu zile!, va zice familia îndurerată. Da, dar eu sînt mîndru că sînt român, iar asta nu mi-o poate la nimeni!, va replica chirurgul.

Exact așa stau lucrurile cu voinicia Elenei Udrea. Cu ce ne ajută pe noi că e „incredibil” de puternică? O să ne care ea sacii de bani pe care îi vom cîștiga sub viitoarea guvernare? Cînd o s-o trimită Merkel după două navete de weissbier, n-o să facă două drumuri?

Dacă e „incredibil” de rezistentă fizic, de ce nu trăiește din asta. Să se ducă cu Valahu și Moartea din Carpați să tragă vagoane cu țîțele în Gara de Nord sau să se angajeze la circ, să împingă elefantul la deal.

Apoi, e un om pragmatic, ne spune Băsescu. Corect, i-a luat lu’ Cocoș avere cît nu avea ăla trecut în acte. A știut la începutul carierei să-și reteze bretonul în cele mai la modă fermoare. E „pragmatică” în sensul în care a tot adunat avere în ultimii 10 ani, ea lucrînd exclusiv la stat. Să ne înțelegem deci: e „pragmatică” în sensul filosofiei din Gala Bute, iar nu în tradiția lui William James.

Ce mai citim pe radiografie? E loială, zice Băsescu. Loială cui? Și-a schimbat colegiul în care a candidat, și-a schimbat partidul, a aruncat cu noroi în oamenii care i-au fost alături. E la fel de loială ca porumbeii din piețele publice. Ar fi absurd să crezi că un porumbel care-ți mănîncă frimituri din palmă te iubește. Sau că te-ai putea baza pe el cînd vrei să cari mobila zece etaje.

Dar nimic ne compară cu ultima dintre caracterizări: ” Seamănă cu fiică-mea, Elena, la franchețe”. Asta în cazul în care „franchețea” e vreo boală cu transmisie gramaticală. Dar, naiba știe, poate că, etimologic, franchețe vine de la francul elvețian, și-atunci afirmația capătă un cu totul alt sens.

Acum, cînd Radu Moraru o face curvă, cînd Baconschi o face tîrfă pe cea de sub al cărei farmec abia își ridica suta de kile și zîmbetul ridicol, Elenei nu-i rămîne decît să exclame descumpănită: Nimeni nu-i borfet în țara lui!