NONA RAPOTAN: „Mi se pare aiuritor să muți obiectivul pe o temă secundară care n-avea nimic în comun cu sportul“

La TV și la radio i-am tot auzit pe comentatori și pe specialiștii de tot felul vorbind despre Olimpiada de la Paris. Drept care m-am gîndit să stau de vorbă cu cineva din afară, dar care se pricepe la spectacole și iubește sportul. Nu sînt de acord cu tot ce spune Nona Rapotan aici, dar rostul unui interviu nu e cîntarea la unison.

Cristian Teodorescu: Ți s-a părut și ție  blasfemiator tabloul vivant care parodia Cina cea de taină a lui Da Vinci din spectacolul de la deschiderea Olimpiadei?

Nona Rapotan: Cina cea de taină nu e nici pe departe la prima parodiere. E una din cele mai  reproduse opere, mă refer strict la pictura murală a lui Da Vinci, nu la momentul cu semnificație foarte specială din Noul Testament. N-am înțeles logica momentului artistic în ansamblul întregului eveniment; nu era nici un sport reprezentat, nici un sportiv „rătăcit“ printre artiștii care au performat în scena respectivă. De altfel, dincolo de fastul și grandoarea întregii festivități de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, personal rămîn cu regretul că sportivii au fost prea puțin, mult prea puțin vizibili. Este foarte adevărat, am regăsit în diferitele scene de dans (integrate în unul sau altul din actele evenimentului) mișcări care făceau trimitere directă la diferite sporturi, bărcile cu delegațiile țărilor participante au plutit frumos pe Sena, Lady Gaga sau Céline Dion au avut momentele lor de glorie, dar era mai bine dacă momentele cu sportivii în lumina reflectoarelor ar fi fost mai multe decît cele artistice. Să-l pui pe Snoop Dogg să poarte flacăra olimpică e împotriva oricărui principiu de etică, e ca și cum ai lua în derîdere toate regulamentele după care sportivii ajunși acolo, în acel moment, s-au ghidat de-a lungul anilor. Revenind la Cina cea de taină, momentul în sine a stîrnit reacții peste tot în lume, nu doar în România. Nu știu dacă să-l încadrez la blasfemiator, pentru că cei care l-au gîndit n-au nici o treabă cu divinitatea, dar știu sigur că au făcut un mare deserviciu sportivilor: s-a vorbit nepermis de mult despre acest moment, cînd, de fapt, despre altceva trebuia vorbit. Nici vorbă despre egalitate, doar un exces de libertate, discutabil inclusiv din punct de vedere artistic.

C.T.: Au exagerat franțujii sau exagerează cei ce spun despre franțuji că exagerează?

N.R.: Dacă te referi la grandoarea evenimentului de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, mă așteptam la ceva grandios, gazda evenimentului a fost Parisul, capitala Franței, țara ale cărei contribuții la cultura universală rămîn incontestabile și perene. Mulți s-au declarat depășiți de excesul de referințe culturale, le dau dreptate, pe alocuri. Poate că ar fi fost de preferat ca spectatorul – sportiv sau nu – să aibă timp de reflecție. N-a fost nici un moment în timpul ceremoniei în care spectatorul sau participantul să se gîndească, fie și pentru cîteva momente, la cei care au făcut istorie, care au contribuit la gloria olimpismului de-a lungul anilor. Totul a fost gîndit pe repede-înainte, o concentrare enormă de idei și energii, regizată impecabil din punct de vedere tehnic, fără sincope, dar un spectacol mediatic în sine. Așa a fost gîndit, așa s-a văzut: un show mediatic greu de depășit din toate punctele de vedere. Un show mediatic puternic împănat din punct de vedere politic. Trăim momentele în care ideologiile stîngii sau dreptei sînt din ce în ce mai des asociate cu extremismul, de aceea mă așteptam să fie confiscată și ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, ceea ce s-a și întîmplat. Nu cred că era nevoie de evidențierea anumitor ideologii, sportivitatea și olimpismul n-au nimic în comun cu politica, bine că ne mirăm de ce sînt din ce în ce mai puțini copii dispuși să facă sport de performanță.

C.T.: Nu cumva autorul scenariului din deschidere are o părere prea bună despre cultura generală a lumii din secolul 21?

N.R.: Autorul scenariului a avut o echipă întreagă în spate. Nu cred că Thomas Jolly, regizorul evenimentului, a gîndit integral toate momentele ceremoniei și toate referințele culturale, dar e meritul lui integral pentru felul cum a reușit să stîrnească discuții pe tema „a fost sau n-a fost Cina cea de taină“. Mi se pare aiuritor să muți obiectivul pe o temă secundară, care n-avea nimic în comun cu sportul (oricît ar încerca să mă convingă unii sau alții, rămîn la ideea că momentul în sine le-a făcut cea mai mare defavoare celor care susțin mișcarea LGBTQ, dar despre asta merită discutat separat) și astfel să confiști gloria sportivilor. Nu știu cîți dintre cei care au urmărit ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice și-au bătut capul să descifreze toate referințele la istoria artei și a filmului francez, au suplinit (parțial) acest efort comentatorii televiziunilor (de peste tot din lume), nici nu cred că a fost vreun fan al unuia sau altuia dintre sportivi care și-a propus asta. Eu, una, recunosc cinstit, rămîn la ideea că Lady Gaga n-a avut nimic din Zizi Jeanmaire (am înțeles că momentul în sine a fost filmat în prealabil, scena a fost goală în timpul ceremoniei, ceea ce a stârnit revolta celor care au plătit să vadă live show-ul), în schimb m-am bucurat enorm să-l revăd pe Carl Lewis, unul din sportivii de top din toate timpurile.

C.T.: Spiritul olimpic nu face purici în timpul acestei olimpiade: rușii continuă războiul, în Orientul Apropiat stă să înceapă altul, iar autorul spectacolului de la Paris a primit amenințări cu moartea.

N.R.: Nu le-a cerut nimeni rușilor să oprească războiul pe perioada Jocurilor Olimpice, sportivii ruși n-au voie să participe la concursurile internaționale, de ce s-ar opri din atacuri? Cînd o să vedem o cît de mică preocupare pentru spiritul olimpic la guvernanții lumii, atunci o să putem vorbi și despre speranța încetării războiului. Ce se întîmplă în Orientul Apropiat e departe de orice scenariu optimist, nu cred, din păcate, că lucrurile vor intra pe un făgaș normal prea repede, iar amenințările cu moartea primite de Thomas Jolly sînt o reacție directă la show-ul regizat de acesta. Nu e primul artist care primește amenințări cu moartea și tare mă tem că nici ultimul. Toate acestea sînt semne că violența domină secolul 21, contrar tuturor așteptărilor înaintașilor noștri. Rămîne de văzut dacă vom avea înțelepciunea să ne dominăm instinctele războinice.

C.T.: Ai  făcut vreun sport?

N.R.: Am făcut înot, mai bine de opt ani. Acum, înot ocazional, din rațiuni de timp și de spațiu (dacă aș avea un bazin în cartier, cred aș înota o dată la două zile). Încurajez pe oricine să facă sport, orice sport; ne-ar fi mult mai bine nouă, ca societate, iar dincolo de faptul că sportivitatea face casă bună cu disciplina și regulile, rămîne ideea că sportul e sănătate curată.

C.T.: La ce sporturi te uiți la Olimpiadă? Pe mine, unele mă fac să schimb programul.

N.R.: Înot, canotaj, gimnastică, atletism, tenis, baschet, volei și multe altele. Dar nu exclud celelalte sporturi, în măsura în care-mi permite timpul. Sporturi de echipă sau individuale, nu contează, mă interesează evoluția sportivului în sine, caut emoția pură și orice semn de umanitate. Cît timp vom mai putea vedea dinți încleștați de efort, crampe de mușchi și zîmbete de victorie, mai avem o speranță.

C.T.: Număratul medaliilor ți se pare o chestie în spirit olimpic?

N.R.: „Scopul olimpismului este de a pune sportul în slujba dezvoltării armonioase a umanității în vederea promovării unei societăți pașnice, preocupate de păstrarea demnității umane.“ Am citat din Charta Olimpică, document pe care îl găsiți pe site-ul COSR. E unul din principiile după care ar trebui să se ghideze toți sportivii lumii. Dacă te uiți la știri, înțelegi altceva: contează doar numărul de medalii, abandonurile și spectaculozitatea acestora, cine și ce costum a purtat etc. Numărul rămîne număr, ce e în spatele medaliei contează cu adevărat și aici îi dau dreptate lui David Popovici: dacă ți-ai pierdut bucuria de a face sport, nu mai contează nici medaliile și metalul din care sînt făcute, nici nimic altceva. Nu știu cîți sportivi se mai bucură realmente de faptul că sînt acolo, în competiție, că intră într-o competiție dominată de fairplay, am impresia că scade, pe zi ce trece, numărul acestora.