Editor-coordonator la BookHub, Nona Rapotan știe ce-ar fi de citit, văzut și auzit în ceea ce numim cultură și artă de la noi. Am întrebat-o acum ce face românul între tîrguri și festivaluri, cînd mai citește și, în general, cînd se cultivă el, ținînd seama de faptul că sîntem tot mai sezonieri. Iarna, de Crăciun, primăvara, de Paște, vara, de litoral, și toamna, de începutul sezonului școlar. Și cum rămîne cu românul de pe net care nu e parte din păturica celor pe care-i interesează chestiile astea.
Cristian Teodorescu: Să zicem că te-ai trezi cu un extraterestru în fața casei și ăsta te întreabă ce să citească, să afle și el cum mișcă în București cultura. Ce i-ai zice?
Nona Rapotan: O, Doamne! Luînd în calcul șocul întîlnirii (nu te întîlnești în fiece zi cu un extraterestru), m-aș întreba, mai întîi de toate, îngrozită: de ce să citească, nu ce să citească. La urma urmei, e întrebarea de care mă lovesc mai tot timpul în ultimii ani. Elevii mei, mai ales ei, mă torturează zilnic cu această întrebare. La urma urmei, de ce să citească? Se descurcă ei și fără cărți citite cap-coadă, vine IA și ne face toată treaba grea… Sau, stai, nu se va întîmpla prea curînd asta, nu-i așa?
M-aș plimba cu extraterestrul pe străzile Bucureștiului, dar l-aș lua la plimbare și prin alte părți, n-aș rămîne neapărat în București. După cum observi, nu m-aș grăbi cu sugestiile despre ultimele apariții sau, vai, cele mai cele dintre toate cele tipărite în ultimii ani. Privind din afară, da, există epicentrul cultural București, dar aș propune o ieșire pe orbită, măcar una. Fie și pentru a avea termen de comparație. Timișoara, anul acesta, este Capitală Europeană a Culturii și are o mulțime de proiecte culturale în derulare – expoziții, foarte multe expoziții, spectacole, concerte etc. Vine toamna cu FILIT-ul la Iași, Festivalul Internațional „George Enescu“ la București, FNT-ul, festivalul de muzică veche etc. Trebuie antrenament serios dacă vrei să faci față, ca spectator sau iubitor de artă. Ah, tocmai mi-am adus aminte, pe 4 iulie, la Muzeul Colecțiilor de Artă se deschide o expoziție foarte interesantă: Grupul celor patru (1925-1934): Oscar Han, Ștefan Dumitrescu, Nicolae Tonitza și Francisc Șirato.N-ar fi rău ca în prealabil vizitatorii să caute niscaiva informații despre cei patru, ar intra mai bine în atmosfera expoziției.
Tocmai mi-am dat seama că mai există un posibil răspuns la întrebarea ta, dragă Cristian: dacă aș fi un extraterestru aterizat din întîmplare în București, oare de unde să aflu eu despre ce se mai întîmplă prin oraș? Ei bine, e complicat de răspuns la întrebarea aceasta, pentru că presă culturală nu prea mai avem, edițiile de vară ale revistelor de gen (Dilema veche, Observator cultural etc.) sînt și ele mai subțiri, dar există TVR Cultural, Radio România Cultural, care au jurnale de știri culturale destul de bine documentate. Pentru cei mai tineri, există și rețelele sociale, dar aici riscul este să nu afli despre evenimentele din afara cercului din care faci parte.
C.T.: Vara, la noi, e extrasezon cultural, iarna sîntem ocupați cu sărbătorile, primăvara ne luăm cu iepurașul, iar toamna începe școala. Noroc cu festivalurile și cu tîrgurile de carte?
N.R.: Ha-ha, rîd amar acum. Știi prea bine, cea mai mare parte dintre conaționalii noștri – mă refer aici inclusiv la cei care fac parte din „industria culturală“ – așa gîndesc și așa își proiectează agenda. Tot ceea ce se întîmplă în domeniul cultural este pus sub semnul evenimentului, de unde și ideea de discontinuitate, ca și cum între Bookfest și Gaudeamus nu s-ar mai citi, nu s-ar mai scrie, sau între două ediții ale nu știu cărui festival de muzică melomanii n-ar mai asculta deloc muzică. Nu-mi place să gîndesc în termeni de „sezon“ și „stagiune“, pentru mine viața (culturală) are continuitate, caut evenimente și vara sau între sărbătorile de iarnă și cele de Paște. Nu citesc doar în preajma tîrgurilor de carte, mi-ar fi și imposibil, de altfel. Aici e marea greșeală a celor care se ocupă de promovarea evenimentelor culturale – mi-e și teamă să vorbesc de specialiști, pentru că e o poveste întreagă cu profesionalizarea acestora și rezistența lor în domeniu –, n-ar trebui să cultive apetența pentru senzațional, eveniment nemaipomenit cînd vine vorba de actul cultural. Avem lansări de carte mai puține vara, este foarte adevărat, dar nu ne împiedică nimeni să citim sau să ascultăm muzică bună (mai ales jazz) cînd mergem la plajă.
C.T.: Cînd ai intrat ultima oară într-o bibliotecă publică de cartier?
N.R.: Din păcate, n-am intrat niciodată, de cînd sînt în București (tocmai mi-am dat seama că s-au adunat zece ani). Trec des pe lîngă Filiala „Nicolae Labiș“ a Bibliotecii Metropolitane, de fiecare dată mă gîndesc dacă are cititori sau nu. Știu de la foști elevi că e foarte mică și nu prea are fondul de carte actualizat, dar se pot găsi cărți bune de citit. E pe lista mea de priorități să o duc pe fiica mea la o astfel de filială, de la noi din sectorul 6 sau din alte sectoare, să vadă la propriu cum arată o bibliotecă publică și cum e să-ți alegi singură cărțile. Primul meu abonament de cititor l-am avut la 10 ani și chiar dacă aveam o bibliotecă serioasă acasă, mergeam o dată pe săptămînă la biblioteca județeană ca să facem schimb de cărți.
C.T.: Socializezi și tu la mall, ca tot românul?
N.R.: Nu, detest ideea de mall. E mult prea mult zgomot, prea multă foială fără rost, iar lipsa luminii naturale mă determină să ies în viteză de acolo. Întîmplarea face ca în ultimul an să fiu nevoită să merg constant la mall, dar am transformat fiecare vizită într-un mic studiu ad-hoc despre profilul consumatorului sau vizitatorului. Aș putea scrie o carte în baza observațiilor adunate în ultimul an. Altfel, repet, dacă mi-ar da cineva întîlnire la mall aș spune nu categoric.
C.T.: Ce crezi că e dincolo de păturica subțire a celor care se duc la teatru, prin expoziții și la tîrgurile de carte?
N.R.: Multă, foarte multă impostură. Mult extremism, multă intoleranță și foarte puțină, extrem de puțină curiozitate. E o incultură crasă, de care profită din plin clasa politică. Indiferent din ce partid fac parte, politicienii români profită din plin de această lipsă de apetență culturală, lor le convine această stare de fapt. Se vorbește din ce în ce mai agramat, se citește multă literatură de consum, concertele de muzică cultă au din ce în ce mai puțin public (nu văd tinerii îmbulzindu-se la concertele de la Sala Radio sau de la Ateneu), la teatru se vînd bilete pe bandă rulantă doar dacă e teatru bulevardier sau dacă joacă un actor popular (folosesc intenționat cuvîntul „popular“). Pentru mine, n-a fost o surpriză ascensiunea unui anumit partid în viața politică românească din ultimii ani. Din păcate, nu se vor schimba lucrurile peste noapte, așa că nici după viitoarele alegeri nu ne va fi mai bine.
C.T.: În materie de cultură sîntem tari la inițiative, apoi se rupe filmul. E ca la Meșterul Manole, cu zidul neisprăvit?
N.R.: Oh, da, din păcate da. Ne lipsesc răbdarea și perspectiva. Toate inițiativele culturale din România sînt dependente de finanțările AFCN sau de altă natură și nimeni n-are curajul să gîndească un proiect de amploare, care să se întindă pe niște ani și să cuprindă și o diversitate de evenimente și/sau acțiuni culturale. Nu mă încîntă deloc cînd citesc știri despre a nu știu cîta ediție a unui festival oarecare (de teatru, literar etc.), cînd știu că între ediții e un mare gol sau cînd știu că în viitor s-ar putea să nu mai fie nimic. Nici nu avem cultura mecenatului, dar nici nu avem răbdarea și curajul să începem de undeva. Excepțiile (îmi vine în minte acum IDEO IDEIS, festivalul de teatru de la Alexandria) sînt puține, prea puține pentru a se putea constitui într-un fundament solid pentru ceea ce ar putea fi pe viitor.
